Sfatul Familiei nr. 6 Oct 2014

 

Sfatul Familiei nr. 5 Iulie 2014

 

 

Revistă editată de Mişcarea Provita România - Proiect Naţional Pentru-Viaţă - email: provita@sfatulfamiliei.ro

Soţie şi mamă în epoca “modernă

- Editorial -

De la bun început vreau să mulţumesc bunului Dumnezeu pentru liniştea din sufletul meu!
  Nimic nu prevestea deznodământul cumplit prin care aveam să trec. Eram o tânără de 26 de ani, fără prea multe griji şi prejudecăţi, dar cu Dumnezeu în suflet şi conştiinţa trează. Când l-am cunoscut pe viitorul meu soţ, dorinţa mea de a fi mamă era atât de mare, încât nu am stat să gândesc lucid la ce urma să fac. Era un bărbat ce atinsese vârsta de 40 ani, cu o căsnicie eşuată în spate şi un copil. M-a făcut să cred în sinceritatea sentimentelor lui. Am acceptat să mă căsătoresc, chiar dacă asta însemna să îmi părăsesc ţara, prietenii, locul de muncă şi familia.
Nu am început cu o cununie religioasă cum îmi doream. Nu s-a putut. A fost doar cununia civilă. La scurt timp am aflat că sunt însărcinată. Eram cea mai fericită, convinsă că fericirea mea era împărtăşită de toată lumea. Dar nu a fost aşa. Soţul a primit liniştit vestea, poate prea liniştit decât îmi doream… Nefiind acceptată de soacra mea încă de la început (motivul era că aş fi rusoaică), am hotărât să nu spunem că vom avea un copil. Pe atunci locuiam cu părinţii lui. Iubirea imensă pe care o purtam pentru soţ şi copil nu mă lăsa să simt veninul cu care eram împroşcata zilnic.
Când nu am mai putut ascunde sarcina, au aflat şi părinţii lui. Au început să ţipe spunând că ei nu mai vor copil mic, să fac ceva cât nu e târziu, să avortez. Am plâns mult. Mă durea tot. Sufletul pentru cruzimea lor şi inima pentru copilaşul meu care, în viziunea mea, trebuia să fie un copil dorit! Atunci am hotărât să plecăm de la ei. Mai întâi a plecat el în afară, acolo unde lucrase în trecut mai mulţi ani. A aranjat tot şi a venit de m-a luat şi pe mine. A urmat o perioadă frumoasă. S-a născut C. Eram mamă, deci eram fericită!
Fericirea mea femeie a durat puţin. De la venirea copilului pe lume, relaţia noastră s-a răcit. Apăreau tot mai des conflicte, fără motiv. Soţul hotărâse să ne întoarcem în ţară. Atunci a început calvarul. Numai Dumnezeu ştie câte am îndurat din cauza mamei lui, conflicte care s-au răsfrânt asupra relaţiei noastre de familie. A urmat un an de suferinţă. Un 2012 care a durat cât 10 ani. A început să lipsească de acasă, iar eu sufeream în tăcere. Nu mai ştiam cum e să zâmbeşti. Eram complet străină şi singură. Din dorinţa de a părea o familie fericită, nu spuneam nimic la nimeni.. Am ajuns la stări de anxietate şi atacuri de panică. Simţeam că înnebunesc, că mă sting. Doar credinţa mă ţinea vie.
În toamnă, influenţaţi de naşi, ne-am împăcat. Lucrurile parcă reveniseră la normal. A fost perioada în care a fost concepută A... Deşi luăm contraceptive, fiind conştientă de perioada grea din căsnicia noastră, totuşi am rămas… Eram disperată. Am plâns până la epuizare. Îmi era frică pentru viitor, pentru situaţia creată, pentru mine şi copil. Când am anunţat că sunt însărcinată, am rămas din nou singură. Era greu căci toată lumea era împotriva mea. Îmi ajung degetele de la o mână ca să număr persoanele ce m-au încurajat să merg mai departe şi să păstrez sarcina.
Soţul mă ameninţa cu divorţul, socrii că o să mă dea afară din casă, cunoscuţii mă acuzau de iresponsabilitate şi imaturitate. Eram singură împotriva mulţimii. Răutatea lor mă înverşuna şi mai mult. Chiar de erau clipe când cedam nervos şi îl rugăm pe Dumnezeu să facă în aşa fel ca să nu nasc, totuşi am ajuns să înţeleg că sunt singurul om în stare să salvez viaţa copilaşului meu neajutorat. Am hotărât să nasc. A urmat divorţul. Am fost dată afară din casă de socrii mei, cu un copil de 3 ani în braţe şi unul în burtă.
  Am găsit adăpost la un Centru maternal. Fiind conştientă că fiul putea fi încredinţat tatălui, dat fiind faptul că nu aveam un domiciliu stabil, au urmat nişte zile de coşmar, unde plânsul era la el acasă, Toate stările mele de atunci sunt acum de nedescris. Dar, iarăşi, cu mila lui Dumnezeu, la proces, am reuşit să conving Instanţa că sunt în stare să mă ridic şi să îmi cresc copilaşii, obţinând astfel custodia.
A venit luna august şi am născut la termen (deşi am avut nenumărate riscuri de a naşte prematur) o fată sănătoasă şi frumoasă…
Încă nu am rezolvat problemele financiare şi cele legate de o locuinţă, dar suntem sănătoşi, ne bucurăm unii de alţii şi, cu credinţa în suflet şi rugăciuni pe buze, nădăjduim că vom ieşi la mal, că ne vom găsi rostul.  Slăvit să fie Domnul!

Ioana M. / Sfatul Familiei -nţa

 

INTERVIU

Sfatul Părintelui, Ava Iulian

   

În primăvara aceasta, în perioada Postului Mare am fost într-un pelerinaj la Sfântul Munte, pe parcursul căruia m-am oprit şi la Schitul românesc Prodromu, unde am primit cuvânt de folos de la duhovnicul schitului, Părintele Iulian.
Schitul românesc Prodromu se află la extremitatea estică a peninsulei Athos, numită Vigla, într-un ţinut pietros, bântuit de teribile furtuni şi vânturi puternice. Locul sălbatic, dar încântător prin frumuseţea coloristică a împrejurimilor, este prielnic retragerii isihaste la care te îndeamnă liniştea muntelui înălţat în partea vestică a mănăstirii până la altitudinea de 2033 de metri. Marea Egee întregeşte varietatea reliefului cu nemărginirea ei albastră.
Asprimea locului unde a fost ridicată mănăstirea românească a făcut, ca din vechime, să se stabilească aici pustnici dornici de o înaltă vieţuire duhovnicească. Mai întâi, Petru Athonitul şi-a ales în această parte a peninsulei sălăşluirea. După el, Sfântul Atanasie, întemeietorul Lavrei, şi-a săpat peştera în peretele stâncos al muntelui abrupt, care formează un mic golf la intrarea în mare.
Părintele Iulian este cel mai cercetat duhovnic de la Schitul românesc Prodromu, fiind totodată părinte duhovnicesc şi povăţuitor pentru mulţi călugări şi mireni, nu numai români, care îl caută pentru binecuvântare, spovedanie sau pentru un cuvânt de folos. Ioan Lazăr, precum se numea mai înainte de a deveni ieromonahul Iulian, s-a născut la data de 8 ianuarie 1926, în localitatea Vorona, judeţul Botoşani. Părinţii săi, Ilie şi Elisabeta, oameni simpli şi credincioşi nu l-au împiedicat pe tânărul Ioan să îmbrăţişeze viaţa monahală.
Astfel, în anul 1946, la numai 20 de ani, el va fi închinoviat la Mănăstirea Sihăstria, judeţul Neamţ. În anul 1950, el va termina armata, lucru obligatoriu la acea vreme.
Petrecând zece ani în rugăciune şi ascultare, în anul 1956, Domnul l-a învrednicit de a fi hirotonit diacon, iar mai apoi, preot.
În anul 1977, împlinind vârsta de 50 de ani, părintele Iulian de la Sihăstria vine în Sfântul Munte Athos, loc unde va şi rămâne, până astăzi. Vieţuind vreme de patru ani la Schitul Lacu, abia mai apoi, în anul 1981, el ajunge la Schitul Prodromu, unde este pus duhovnic. Până astăzi, el spovedeşte şi îndrumă obştea schitului.
Părintele este o icoană a călugărului bătrân, încărcat de roade coapte, vrednice de a fi culese de cei mai tineri. Pentru părintele, ca şi pentru toţi marii duhovnici, tot omul trebuie să urmeze sfinţilor, în rugăciune şi curăţie. Urmând sfinţilor de odinioară, părintele învaţă că şi mirenii trebuie să se îndeletnicească cu nevoinţa rugăciunii de toată vremea, chemând neîncetat numele Mântuitorului Iisus Hristos.
Părintele Iulian ne spunea:
„Când ne uităm la faţa omului, vedem o piele frumoasă sau ochi frumoşi, o femeie frumoasă, dar ce are înăuntru, numai Cel ce vede înăuntru, Dumnezeu, ştie. Dacă ar vedea cineva cât de urât e sufletul său, cât de de schimonosit, i-ar fi greaţă de el. Citim în Omiliile Sfântului Macarie că acesta îl întreabă pe înger. „Oare cum ne-om vedea dincolo când ne-om întâlni cu fraţii noştri, părinţi, bunici?” Iar îngerul îi răspunde printr-o pildă: „Se scoală omul din somn dimineaţa, s-a odihnit, se întâlneşte cu alţi oameni şi se salută. Astfel, spune îngerul, ne vom întâlni şi dincolo”.
Nu ştim când ne vom duce. Aici e o viaţă efemeră, câţiva ani. Unii poate au trăit câteva ceasuri, alţii zece ani, alţii o sută de ani, dar trebuie să ne gândim că toţi vom pleca şi să ne dorim să ajungem în rai. Ce frumos spune la I Corinteni 2, 9: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.
 Poate ne punem întrebarea: cum să Te iubim, Doamne? Şi Mântuitorul spune: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte”(Ioan 14, 21), iar în Epistola către Evrei, Sfântul Apostol Pavel zice: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge” (Evrei 12, 4). Trebuie să ne luptăm până la sânge împotriva păcatului, pentru că păcatu-i foarte greu. Aşa-s de frumoase lucrurile acestea cuprinse în cele trei epistole ale Sfântului Apostol Ioan, căci la I Ioan 4,8 se spune: „Dumnezeu este iubire”, iar la începutul Scripturii se spune: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26)”. Cum să ne asemănăm cu Dumnezeu? Prin iubire. În Sfânta Evanghelie de la Luca 6, 36 ni se spune: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”. Dumnezeu vrea să sădească în inima noastră iubirea şi mila şi dacă ar fi în inima omului iubirea şi mila, n-ar mai avea niciun duşman, pentru că spune: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12), „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44). Unii spun: Tare-i greu. Cum, dacă mă urăşte, eu să-l iubesc? Dacă găseşti pe cineva care bănuieşte că i-ai făcut ceva, că i-ai scos nume rău, şi te întâlneşti cu el pe stradă şi te apostrofează, tu să taci, taci, când te apostrofează şi apoi să ridici capul şi să-i spui: Dumnezeu toate le-a iertat. iartă-mă dacă ţi-am făcut aşa şi Dumnezeu să te ierte şi acesta când va pleca de la tine, va rămâne cu ceva, prin gestul acesta pe care l-ai făcut tu. Dacă ai un duşman şi afli că are un necaz, sileşte-te să-l ajuţi prin altcineva şi atunci când va afla, de exemplu, de la vecinul lui, cine l-a ajutat, va veni la tine şi nu-ţi va mai fi duşman.
Tare frumos spune în „Gânduri” Alexandru Vlahuţă: „Am cunoscut oameni care au proprietatea de a împărtăşi fericirea în jurul lor, oameni înzestraţi cu nu ştiu ce putere misterioasă de a te însenina cu privirea, de a te umple de sănătate, de lumină, de veselie c-un zâmbet, c-o vorbă, oameni care seamănă pace, şi bunătate, şi iubire pe unde trec - binefăcători fără să ştie”.
Apoi, Părintele ne-a citit câteva poezii referitoare la ţara noastră sau la viaţa duhovnicească.

Plânsul României
O naţie de Iovi ajuns-am, Doamne
De mucegai şi bube plini,
Trăiesc bătrânii triste toamne,
Cei tineri pribegesc printre străini.

Nu ne ajunge truda, nici sudoare
Nici printr-o raţie de linte,
Ne e străină bunăstarea
În trup, în inimă şi-n minte.

Copiii tăi amare lacrimi varsă,
Cei hoţi şi cei păgâni de tine râd,
Ţi-e casa pângărită şi ţi-e arsă,
De cei cu sufletul meschin şi hâd.

O naţie de Iovi ajuns-am, Doamne,
Corăbii cu oameni pleacă şi n-au să mai vie
Trăiesc bătrânii noştri triste toamne,
Iar tinerii trăiesc în pribegie,
Păcat de tine, Românie.

Vasile Militaru - Hristos a inviat!

Hristos a înviat! Ce vorbă Sfântă!
Iţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori creştine o auzi.

Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poienita-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec şi de măr.

În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mangâios
În ramura-nflorită de cireş
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta, creştine
Cat bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ti-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur macar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânţi: Hristos a înviat!

            După aceea, Părintele s-a referit la vremea rugăciunii. Când te duci în camera ta, gândeşte-te să faci o rugăciune şi, făcând o introducere, să zici: „Doamne, Îţi mulţumesc că-mi permiţi să vorbesc cu Tine (orice rugăciune e vorbire cu Dumnezeu). Mă sfiesc în faţa Ta când gândesc la viaţa mea. Stai în faţa lui Dumnezeu aşa... şi spui: Doamne, sunt păcate care se fac noaptea şi eu am crezut că-s singur. Şi spui: iartă-mă, Doamne!
        Despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de om şi despre faptul că El este mereu prezent în viaţa noastră, Părintele ne-a mai spus o poezie:

Doamne, orice-am gândit, orice-am făcut,
În faţa Ta s-au petrecut,
Iar eu nesimţitor eram,
Şi la Tine nu gândeam
Şi n-a fost o clipă-n viaţă
Când Tu nu erai de faţă.
Cel mai fericit om eşti,
Când cu Dumnezeu vorbeşti
Şi în faţa Lui te smereşti.

            Heruvimii şi Serafimii stau în faţa lui Dumnezeu şi cu două aripi îşi acoperă ochii, cu două aripi îşi acoperă picioarele şi cu două aripi zboară şi strigă neîncetat: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Lui” (Isaia 6, 2).
Moise vorbea cu Dumnezeu ca şi cu un prieten, pentru că n-a fost alt prooroc mai mare ca Moise, rugându-L să i Se arate, însă Dumnezeu îi spune că nu poate să trăiască dacă-L va vedea, atât de mare este Dumnezeu. Dar, în convorbirea lui Dumnezeu cu Moise, Dumnezeu a vrut să distrugă poporul israelitean deoarece acesta nu-l asculta pe Dumnezeu, chiar şi după ce a făcut multe minuni cu el în patruzeci de ani: mana venită din cer, încălţăminte şi îmbrăcăminte pentru copiii născuţi în timpul rătăcirii în pustie (Dumnezeu a purtat de grijă poporului său timp de patruzeci de ani, asigurându-le hrana, îmbrăcămintea, încălţămintea, lucru care ne asigură că Dumnezeu poartă de grijă şi de noi şi de copiii noştri, dacă noi ne încredinţăm toată viaţa noastră în mâinile Sale). Dumnezeu îi spune lui Moise: „Vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea” (Ieşire 33, 23) şi Sfântul Grigorie de Nyssa tâlcuieşte că spatele lui Dumnezeu este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.

Părintele Iulian e un izvor viu de duhovnicie la care aleargă pelerinii români, şi nu numai ei, având mereu un cuvânt de folos şi o inimă caldă pentru toţi cei care îi cer sfatul. Aşa că, vă îndemn, ca ori de câte ori aveţi ocazia de a poposi în Sfântul Munte, Grădina Maicii Domnului, să cereţi un cuvânt de folos şi de la marele duhovnic prodromit şi să nădăjduiţi că rugăciunile părintelui către Dumnezeu, Maica Domnului şi toţi Sfinţii vă vor ajuta să duceţi mai uşor „lupta cea bună” (II Timotei 4, 7).

 

                              Pr. Cristian Anton

 

NAŞTERI MINUNATE - David Emanuel

În urmă cu 2 ani, Campania de Informare „Alege Viaţa!” ajungea, spre marea mea bucurie, la liceul pedagogic „Dimitrie Ţichindeal”, unde am avut şi eu onoarea să fiu elevă la vremea mea.
Una dintre primele prietene pe care mi le-am făcut în liceu s-a întâmplat să fie o fată de clasa a 9-a, care nici măcar nu era arădeancă. Venise din alt judeţ să înveţe la liceul din Arad, acesta fiind unul de prestigiu, ce îi oferea o educaţie mai bună decât ar fi putut ea să găsească pe plan local. Fata, o frumoasă cu ochi verzi, fire prietenoasă şi serviabilă, m-a ajutat la diverse mici lucruri organizatorice. Ne-am plăcut din prima.
Asta, bineînţeles, până la modulul III.
„Dacă ai rămâne însărcinată luna asta, ce ai face?”, a răsunat în clasă clasica mea întrebare.
„Avort”, îmi răspunde copila fără niciun moment de ezitare. În trend.
N-am zis nimic.
Prezentarea a curs mai departe. Era interesant să vezi cum li se schimbă expresia câtorva pe acolo. Printre ei, şi expresia de pe faţa noii mele prietene.
La sfârşitul orei nu mai avea aceeaşi opţiune.
A trecut un an.
Campania de Informare „AlegeViaţa!” a poposit din nou la liceul pedagogic Dimitrie Ţichindeal. M-am reîntâlnit cu prietenii vechi sau noi, am schimbat impresii. Vechea mea prietenă devenise mai matură şi mai înţeleaptă. Relaţia dintre noi două, dar şi dintre ea şi „gaşca mea” s-a adâncit.
Apoi, în vară, cu puţin înainte de a pleca noi în tabără, BOMBA: sora ei este însărcinată şi, evident, programată la avort.
Au urmat 3 (trei!) luni de coşmar. Discuţii telefonice interminabile, programări la avort făcute ba de bunicul copilului nenăscut (care nu avea bani de nici unele, dar bani de avort găsise în mod „miraculos”), ba de tatăl copilului nenăscut. Părinţii, bunicii, prietenii, tatăl pruncului nenăscut, toţi, TOŢI cei din jur i-au spus tinerei femei de 20 de ani să nu-şi distrugă viaţa făcând un copil acum. Nu e momentul. Va fi…altădată, dar nu acum. Deşi ea are o slujbă, studii terminate, o relaţie stabilă de ceva vreme şi un acoperiş deasupra capului, nu, acum nu e momentul pentru acest copil. Altul, dar nu acesta!
Toţi, în afară de sora ei, prietena mea din liceul pedagogic Dimitrie Ţichindeal, care acum trecea pe clasa a 11-a. Ea a spus cu fermitate ce este avortul. Ea a fost singura care s-a luptat pentru viaţa nepotului ei. O luptă pe viaţă şi pe moarte! O încleştare teribilă!
Gravida noastră s-a întors de nu mai ştiu câte ori de la avort. A plâns. A ţipat. S-a supărat pe toţi şi pe toate. S-a certat cu toţi, dar mai ales cu sora ei, singura care îi spunea să nu facă avort.  S-a gândit şi s-a răzgândit de nenumărate ori.
Trei luni de coşmar, urmate de o perioadă de acalmie. Apoi riscul de a pierde sarcina. Internări prin spital. Bănuieli din partea noastră că, poate, totuşi, nu a renunţat la idee…
Apoi, într-o luni dimineaţa, primesc un telefon de la colaboratorul nostru Pro Vita care se afla în zona de unde sunt fetele în discuţie, care îmi spune că gravida vine la Arad şi să fiu atentă că poate vrea să facă….
Zic eu: „Stai liniştit. Nu mai poate să facă nimic. E în 5 luni jumate şi, oricum, cred că a renunţat la gândul ăsta.”
Zice el: „Nu ştiu, tu fii pe fază, că nu se ştie niciodată.” 
Ok, era 2 Decembrie 2013.
Ţineţi minte ziua asta, că e ziua unei minuni. În ziua de 2 decembrie 2013 s-a născut, la 5 luni şi 3 săptămâni, cântărind aproape 1.000 de grame (trecut în acte de 980 g ca să fie mai comod, în caz că ar fi murit fiind declarat „avorton”), cel pentru care ne luptaserăm, cel pentru care ne-am rugat, cel care a supravieţuit unei încleştări cumplite între cele două tabere: a Vieţii şi a Morţii.
Născut prematur, botezat de urgenţă, intubat şi conectat la toate aparatele posibile, cu slabe şanse de supravieţuire.
În primele zile de la naştere, când încă nu se putea spune dacă va supravieţui sau nu, o fetiţă născută tot prematur dar cântărind 1.500 de grame la naştere a murit. Apoi a murit un alt prematur. David Emanuel se încăpăţâna să respire, să mănânce şi să adune, gram cu gram, viaţă.
Mama lui s-a pus pe rugăciune.
După ce perioada critică a trecut, la o lună şi o săptămână de la naştere, le-am făcut o vizită la Maternitatea din Arad, unde sunt şi acum internaţi. Ceea ce m-a frapat pe tot parcursul întâlnirii era expresia de pe faţa tinerei mămici. Această femeie de 20 de ani avea o expresie pe care nu am mai întâlnit-o de mult. Era expresia omului care a învins, a omului care a făcut ceea ce trebuia să facă. Dincolo de conversaţia dintre noi, cuvinte sau gesturi, a fost această expresie a ei: „Am făcut ceea ce e bine.” O linişte, o pace a conştiinţei. O învingătoare! Expresia asta nu am văzut-o niciodată pe chipul unei femei care a ales avortul.
Am mers apoi să-l vedem pe Bebe. David cântărea (îl vedeţi în poză) 1.150 de grame.
În clipa în care am ajuns în dreptul incubatorului unde stătea şi m-am aplecat emoţionată spre geam ca să îl văd mai bine…mi-a zâmbit! Un zâmbet pe care nu am să îl uit toată viaţa! Un zâmbet cât o lume întreagă!
În 15 ianuarie 2014, la ora 23, primesc următorul mesaj de la proaspăta mămică:
„Nu mai suntem în incubator. Avem hăinuţe şi ne doare burtica rău de la colici. Îl iau în braţe, îl pup, l-am schimbat. E minunat! Slăvit să fie Dumnezeu!”
Campania „Alege Viaţa!” continuă, pentru că avem toate motivele.

Maria Jitea (AnaMaria) din Arad

 

NAŞTERI MINUNATE

Andrei şi Mama Olga!

    Numele meu este Mihaela Paitas, iar în momentul de faţă sunt sub acoperişul Asociaţiei Creştin Ortodoxă „Mama Olga” din Piatră Neamţ. Aceasta este o asociaţie Pro-Vita.
   Vreau să vă împărtăşesc cum am ajuns aici şi, mai ales, cum am dat naştere unui băieţel minunat.
   Sunt din Bucureşti şi mai am o fetiţă de un anişor şi trei luni. Până în urmă cu câteva luni am stat la bunicii din partea tatălui, în judeţul Dâmboviţa, împreună cu fetiţa. Sunt despărţită de tatăl fetiţei. Nu am reuşit să ne vedem de ceva vreme şi vorbim doar la telefon. La creşterea fetiţei m-a ajutat doar câteva luni după naşterea ei. Lipsa posibilităţilor materiale de a creşte un copil a dus la plecarea noastră de la bunici. Neavând unde merge am ajuns la un centru maternal din Bucureşti, iar la ceva timp am aflat că
sunt iar însărcinată. Primul meu gând a fost, bineînţeles, să fac avort, dar Bunul DUMNEZEU a rânduit să ajung la preşedinta Asociaţiei Studenţi pentru Viaţă, care, având conferinţe şi întâlniri prin mai multe oraşe din ţară, a ajuns la Piatra Neamţ. Aici a vorbit cu preşedintele Asociaţiei „Mama Olga”, un tânăr cu suflet mare, ce s-a oferit, având o garsonieră liberă, să mă ajute, cu condiţia de a nu face avort. Văzând nişte fotografii cu copii avortaţi am hotărât să renunţ la avort şi am acceptat ajutorul asociaţiei. Ajungând aici mi s-a dat tot ce am avut nevoie pentru fetiţă, dar şi pentru mine. Sunt aici de câteva luni bune şi pot spune că am fost foarte liniştită, atât eu cât şi fetiţa, fiind ajutată la orice oră şi cu tot ce am avut nevoie.
   Chiar de ziua mea de naştere, când am împlinit 23 de ani, pe data de 10 mai, DUMNEZEU mi-a dat un cadou extraordinar: pe Andrei-Eduard, băieţelul meu scump şi frumos, cântărind 4,660 kg. Un cadou cu mâini şi picioruşe, ochi albaştri şi un păr negru, mare şi frumos. Într-adevăr, până să nasc, mă gândeam să-l dau spre adopţie, însă, odată ce îl ţii în braţe, simţi că ai vrea să faci orice e nevoie să nu i se întâmple nimic rău şi că nimeni nu ţi-l poată lua.
    Chiar dacă îmi va fi greu, şi ştiu că aşa o să fie, sper cu ajutorul lui DUMNEZEU şi al Asociaţiei „Mama Olga” să îmi pot creşte copiii aşa cum trebuie.
   Vă spun din experienţă: dacă rămâneţi însărcinată şi nu aveţi posibilităţi financiare necesare creşterii unui copil, apelaţi la o Asociaţie Pro-Vita şi veţi primi ajutorul necesar. M-am simţit extraordinar când mi-am ţinut pentru prima oară băieţelul în braţe. Cu siguranţă, sentimentul nu ar fi fost acelaşi dacă aş fi luat viaţa unui copil nevinovat.
   Slava Bunului DUMNEZEU că m-a luminat la timp, luând astfel cea mai bună decizie de a da viaţă.

 

Mihaela Paitas din Bucureşti – Asoc. Mama Olga  Piatra Neamţ  - pt. Sfatul Familiei

 

PROVITA

De la satul Fântânele, la Fântâna cu Apă Vie



Ştefănia este o tânără aflătă într-o situație delicată. Ea are o ușoară dizabilitate psihică din cauza traumelor pe care le-a suferit în adolescență. În prezent, ea este însărcinată cu cel de-al doilea copil. Primul, în vârstă de un an, rezultat al unei relaţii anterioare cu un alt bărbat, are un uşor handicap fizic.
     În momentul în care a aflat că este iar însărcinată, Ştefănia, ca multe alte tinere aflate în situaţii de criză şi la îndemnul unei persoane apropiate, a ales avortul. Din fericire, în momentul în care s-a prezentat la medic, sarcina era prea avansată în termen. Îngrijorată, s-a întors acasă în comună în care locuia. În afară de mama ei nu avea cine să o sprijine, tatăl copilului pur şi simplu părăsind-o la aflarea veştii. La fel cum se întâmplase şi cu tatăl primului ei copil.
La una din întâlnirile la care iau parte în cadrul ,,Sfatului Familiei”- Mișcarea Proviţa am aflat și de cazul disperat al Ştefăniei, mămică singură, fără loc de muncă, cu un copilaș și un viitor bebeluș.
M-am hotărât să o ajut imediat, iar sub îndrumarea colegilor mei m-am adresat în zilele următoare unui psiholog. Am contactat-o telefonic, întâi prin colegul Adrian, care ca preşedinte de asociaţie luptătoare pentru viaţă (Asociaţia Simplu România) i-a promis ajutorul total, doar cu condiţia conformă cu dumnezeiasca poruncă a-6-a “-Să nu ucizi!”. Acceptând, am preluat cazul (pe Ştefănia și pe mama ei), stabilind o întâlnire la Policlinica 1 din Constanţa. În acea zi am făcut și o programare la psiholog și psihiatrie pentru o evaluare a Ştefăniei, în urma căreia am obținut un certificat medical. Cu acest certificat medical s-a prezentat la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, primind un mic ajutor financiar pe lună.
Noi, cei de la ,,Sfatul Familiei”, așteptăm cu nerăbdare să vină pe lume încă un prunc. Cu ajutorul și mila lui Dumnezeu sperăm să fie sănătos. Îi dorim Ştefăniei o sarcină ușoară și multă sănătate.
Prof. Virginia Ion – Sfatul Familiei

SFATUL FAMILIEI

 

Sf. Iosif Vatopedinul  
Sfaturi pentru bărbaţii

1. Într-o căsnicie, dragostea trebuie să vină, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.

2. Bărbatul să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toata truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.

3. Soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.

4. Bărbatul, care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii.

5. Bărbatul „Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”, (1Pt. 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie.

6. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul femeiii se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei.

7. Femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

8. Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

9. Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

10. Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii!

Așadar, cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii.  Atunci apar gelozia şi bănuiala.

Extras din „Mărturie athonită în România”
APEL PENTRU-VIAŢĂ

 

Cine nu cere ajutor, nu primeşte !

Hristos S-a Înălțat!
Vă solicităm sprijinul pentru a ne ruga împreună să lumineze Dumnezeu mintea managerilor Spitalului din Bacău pentru a nu opri activitatea de salvare de suflete, activitate pe care voluntarii Asociației Creştin Ortodoxe Mama Olga au dus-o până acum în maternitate.

Începând cu luna februarie 2014, cu acordul conducerii spitalului, zilnic, câte doi voluntari ai asociaţiei noastre au mers în spital şi au încercat să le convingă pe femeile ce se prezentau să facă avort să renunţe la decizia lor.
Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, avem până acum 16 copii salvați care urmează să se nască. Acestea sunt cazurile pe care le urmărim şi le avem în atenție, având nevoie în continuare de ajutorul nostru. Dar mai sunt şi alte mame care au conştientizat păcatul pe care urmau să-l facă şi s-au răzgândit de la avort. Pe acestea însă nu este nevoie să le ajutăm, ele având o situaţie materială bună.
Încă de la început am întâmpinat opoziția a cinci medici ginecologi care efectuau avorturi în Spitalul din Bacău (Ovidiu, Tudor, Silviu, Raluca şi Claudia). Dintre aceştia, cei mai înverşunați erau primii doi. Au încercat în fel şi chip să ne oprească activitatea, mai nou anunţând că, începând cu data de 23 mai, nu vor mai efectua întreruperi de sarcină dacă nu dispare Asociația Mama Olga din maternitate. Inițial ne-am bucurat, dar am realizat că aceasta a fost doar o altă tactică de a încerca eliminarea noastră. Am aflat ca d-na manager (Gabriela) vrea să anuleze decizia dată în februarie prin care ni s-a permis accesul zilnic în maternitate, motivând faptul că Spitalul Bacău este spital de urgență şi trebuie neapărat să se efectueze avorturi acolo. I-am explicat că mai există spitale unde nu se fac avorturi pentru că aceasta este alegerea medicilor de acolo (de exemplu la Roman), însă nu a luat în considerare argumentele noastre. Pur şi simplu îi este frică să ne mai sprijine, iar astăzi se va lua decizia finală în această problemă.
Încă o dată, vă rugăm pomeniți-ne în rugăciunile dumneavoastră pentru a ne putea continua activitatea.
--
Ciprian Arsene - Asociaţia Creştin Ortodoxă Mama Olga, Piatra-Neamț

 

 

PAGINA COPILĂRIEI

Atelierul de reparat gânduri

 

Se spune că ziua bună de dimineaţă se cunoaşte. La fel de adevărat este că şi ziua proastă tot de dimineaţă se cunoaşte. Sau cel puţin, la concluzia aceasta ajunsese Ionuţ. Dar dacă la început păruse doar proastă, pe parcurs se dovedise a fi un adevărat dezastru. Şi nimeni nu avea cum să îl convingă că nu este aşa.
Ce ar putea să îţi placă la o dimineaţă în care după ce că de abia reuşeşti să ajungi la timp la şcoală, nemâncat şi cu părul ciufulit din cauză că nu ai auzit ceasul deşteptător, doamna de matematică are ideea să-ţi ceară caietul la control, caiet pe care l-ai uitat acasă din cauza grabei. Degeaba îi explici ce s-a întâmplat şi că nu eşti tu de vină, ea se încăpăţânează să fie de părere că nu au cum să existe elevi care să nu îşi facă ghiozdanul de cu seara. Acum avea un patru în carnet. Uf, ce zi cumplită.
Orele se terminaseră şi se întorcea de la şcoală posomorât şi fără nicio tragere de inimă. Nici măcar gândul la clătitele cu care îl aştepta bunica nu reuşise să îi însenineze fruntea. Aşa că, în loc să se grăbească, se aşeză pe o bancă dintr-un părculeţ aflat între nişte blocuri. Ce bine că nu era nimeni pe acolo. Putea să stea liniştit cu gândurile lui. Da, le va arăta el lor. O să se mute la altă şcoală şi...
Dar iată că în părculeţ îşi făcu apariţia un bătrânel.
- Măi, să ştii că se va aşeza exact lângă mine. Bătrânii au totdeauna chef de vorbă. Parcă ar avea un radar cu care detectează oameni şi cum îi descoperă încep nişte discuţii interminabile. Poate totuşi nu mă vede.
Însă dorinţa lui Ionuţ nu se împlini. Bătrânul se aşeză chiar lângă el şi, aşa cum se aştepta, deschise discuţia:
- Te văd cam îngândurat. Parcă ai avea un nor deasupra capului.
- Ei, nu am nimic, mormăi Ionuţ, încă sperând că va scăpa doar cu atât.
- Cum te cheamă, flăcăule? intră el în vorbă.
- Ionuţ, răspunse băiatul.
- Frumos nume. Ştii cum mă strigau părinţii când eram de vârsta ta?
- Nu...şi nici nu mă interesează, completă în gând băiatul
- Nod în papură.
- Ce nume e ăsta? E cam ciudat pentru un copil.
- Ei, parcă mie îmi plăcea porecla? Dar ei îmi spuneau aşa pentru că la toate lucrurile găseam cusur. Evident că asta mi se părea o exagerare din partea lor. Eu nu vedeam decât care este adevărul şi îl spuneam şi celorlalţi.Ba mai mult, mi se părea tot timpul că sunt nedreptăţit de cei din jurul meu. Mi se părea absolut normal să mă justific din moment ce nu eu eram de vină.
- Şi acum tot porecla aceasta o aveţi?
- Aş fi putut rămâne cu ea şi ar fi fost tare neplăcut să fiu acum bunicul Nod în papură. Dar, într-o zi, pe când mă plimbam pe uliţă, văd un atelier de cizmărie, iar în faţa lui un om repara nişte pantofi. Cum nu aveam ceva mai bun de făcut, m-am apropiat de el şi am început să urmăresc ceea ce făcea. L-am întrebat: „Ştiţi să reparaţi doar pantofi?” iar el mi-a răspuns: „Nu doar pantofi sau cizme, ci şi gânduri.”
- Cum adică să repare gânduri? se miră Ionuţ.
- La fel m-am mirat şi eu, căci nu mai auzisem până atunci despre gânduri ce ar avea nevoie de reparaţii. Mi-a spus: „De gânduri, ca şi de pantofi, trebuie să ai grijă să le repari atunci când se strică. Din păcate, oamenii nu văd şi găurile din gânduri.”
- Nu înţeleg.
- Ca să mă facă să înţeleg, m-a întrebat care este diferenţa dintre o muscă şi o albină. O să spui ca una face miere iar cealaltă, nu. Dar el ştii ce mi-a zis? Că dacă ai putea întreba o muscă dacă a văzut flori prin poiană, ea îţi va spune că nu a zărit decât gunoaie. Pe când albina o să-ţi povestească doar despre flori. Unii oameni se comportă precum o muscă, iar alţii precum o albină. Primii nu văd nicăieri nici un bine, pe când ceilalţi caută peste tot binele. Şi asta după cum sunt gândurile lor.
- Adică modul în care gândesc îmi determină comportamentul?
- Exact. E ca şi cum te-ai aştepta ca dintr-o sămânţă de buruiană să crească o floare. Nu se poate aşa ceva. Doar că oamenii nu îşi dau seama cât de puternice sunt gândurile lor.
- Dar nici nu ne dăm seama când gândim rău.
- Cum să îţi dai seama dacă te obişnuieşti aşa? Să zicem că avem un deal cu zăpadă iar pe el nicio pârtie. Dacă te dai de câteva ori cu sania pe el, nu se va face pârtie?
- Se va face.
- Ia dă tu acum drumul din vârful dealului la nişte bulgări de zăpadă. Pe unde o vor lua?
- Pe pârtie.
- Exact. Aşa se vor comporta şi gândurile. O vor lua pe panta pe care noi am construit-o.
- Uf! Nu credeam că e aşa de grav. Aş putea deveni om-muscă? De fapt, e posibil să fiu deja. Azi nu am avut decât astfel de gânduri şi pe deasupra m-am şi îndreptăţit. Ce mă fac? Unde putem găsi cizmari care să ne repare gândurile? Mai trăieşte cel cu care v-aţi întâlnit atunci?
- He, he. Nu el are brevetul de inventator pentru asta. Când Dumnezeu a creat omul i-a dat şi capacitatea de a repara gânduri. Cel puţin pentru unele ne putem descurca şi singuri. Putem să ne închipuim că avem o fabrică imaginară de reparat gânduri.
- Ca la maşini?
- Da. Vine maşina stricată, este reparată, eventual vopsită. Când pleacă, este ca şi nouă. Cum ţi se pare ideea?
- Cred că o să fie coadă la reparaţii, răspunse Mihăiţă.
- Doar la început, până ne obişnuim să avem grijă de gânduri, apoi va fi mult mai simplu.
- Cred ca o să încerc şi eu. Acum trebuie să fug acasă. Mulţumesc pentru sfaturi. Poate ne mai întâlnim prin cartier.
-Cu siguranţă. Hai, fugi acasă!
Ionuţ plecă zâmbind. Ce bătrânel simpatic! Oare o fi adevărată povestea cu cizmarul? Ajuns acasă, bunica îl întrebă:
- Bună, Mihăiţă! Cum a fost astăzi la şcoală?
- Păi... şi băiatul tăcu.
- S-a întâmplat ceva? întrebă îngrijorată.
- Aa, nimic. Doar că aveam câteva gânduri de reparat. Mai durează puţin până se usucă vopseaua de pe ele.
- Poftim?! Cred că trebuie să aduc termometrul. Sigur ai febră.
- Stai, bunico! Nu am nimic. M-am întâlnit cu un bătrânel care... iar Ionuţ îi povesti întâmplarea. Bunica începu să râdă cu poftă.
- Dragul meu, trebuie să mă înveţi şi pe mine cum se repară gândurile.
- Sigur. Uite: când îţi vine un gând cum că trebuie să îmi dai ciorbă de legume, îl repari şi vei gândi că trebuie să îmi dai o ciocolată.
- Ha, ha! Vezi să nu iasă un gând cu o nuieluşă. Hai du-te să te speli pe mâini şi apoi treci la masă.

 

PAGINA COPILĂRIEI

Prima Lecţie de Gătit

 

Pentru Luca, bucătăria fusese totdeauna un fel de teren minat. Mai puţin masa pe care mânca, dar chiuveta şi aragazul erau o ameninţare cât se poate de serioasă la adresa liniştii sale sufleteşti. De multe ori se gândise că poate producătorii de chiuvete ar trebui să pună nişte semne de avertisment pe ele. Ceva de genul: „Interzis minorilor!” În felul acesta, mama lui l-ar fi lăsat în pace şi nu l-ar mai fi pus să îşi spele farfuria în care mânca. Ce e drept, de aragaz scăpase cât a fost mai mic, fiind ceva periculos, dar acum mama lui dădea semne şi că ar dori să îl pună să gătească ceva.
Dar iată că într-o zi inevitabilul s-a produs, găsindu-l total nepregătit. S-ar fi putut aştepta ca o vizită la bunicul lui să se transforme într-o lecţie de gătit? Bucătarul nu avea să fie bunicul, ci un prieten al acestuia, un căpitan ieşit de ceva vreme la pensie. Avea o înfăţişare destul de războinică cu mustaţa aceea întoarsă la vârfuri şi nu a putut să îl refuze atunci când, punând două sacoşe pline pe masa din bucătăria bunicului, a spus cu voce gravă:
– Dragii mei, astăzi vom găti!
Încercase să se facă nevăzut, dar ochii obişnuiţi cu mişcările de trupe ale inamicului l-au detectat.
– Luca, tu vei fi ajutorul meu! Iată boneta şi şorţul tău.
A încercat să spună că nu se simte vrednic de o asemenea misiune, însă colonelul a rămas neînduplecat. Ba mai mult, l-a anunţat că vor găti pentru 20 persoane.
– Ceee?!!, se miră Luca. Dar noi nu suntem atât de mulţi.
– Aha! Deci te gândeşti doar la stomacul tău? Azi te voi învăţa nu doar să găteşti o minunată supă de găină, dar şi să fii generos. Mâncarea o vom duce unor familii nevoiaşe.
Luca nu mai spuse nimic. Nu voia să nu fie generos. Chiar dacă asta însemna să facă mâncare.
– Dar pari cam trist. Nu cumva ţi-e teamă de nişte legume şi vase murdare? Eu voi conduce operaţiunea şi vom ataca plini de curaj inamicul: ceapă, cartof şi morcov. Îi vom face să se retragă în oala în care fierbe găina.
Zicând aceasta, scoase un cuţit mare, iar din câteva mişcări făcu bucăţele o ceapă uriaşă.
– Am nevoie de voluntari. Cine se bate cu cartofii? La ceapă va fi mai greu, căci este perfidă şi ne va face să plângem.
Dintr-o dată, a găti nu i s-a mai părut o treabă atât de grea. Înarmat cu un cuţitaş de bucătărie, Luca a repurtat o victorie răsunătoare asupra legumelor. Mărunţite bine, au fost puse într-o farfurie şi, sub escortă, au fost duse de bunic spre oala de pe foc. Însă acesta s-a împiedicat de Luca şi jumătate din legume s-au împrăştiat pe podea. Luca a sărit imediat revoltat:
– Bunicule, uite ce ai făcut! Toată munca mea e pe jos.
Bunicul a dat să se apere, spunând că nu el a fost de vină. Bucătăria era prea mică. Însă disputa a fost întreruptă de glasul căpitanului-bucătar:
– Toţi soldaţii să tacă în acest moment!
Liniştea s-a lăsat peste întreaga bucătărie, doar oala îndrăznind să mai pufăie pe aragaz.
– Dragii mei, suntem pe cale să pierdem războiul supei. Şi asta nu din cauza zarzavatului ce a reuşit să evadeze, ci datorită certei voastre. În aceste momente grele, noi, în loc să rezolvăm problema, ce facem? Căutăm vinovaţii. Este ca şi cum ar fi luat foc o casă şi, în loc să stingem focul, încercăm să aflăm din cauza cui a izbucnit. Trebuie să ne liniştim şi să găsim soluţii, nu vinovaţi.
– Propun să facem un consiliu de război, spuse Luca.
– Minunat! Dar repede, până nu evadează şi găina. Fierbe destul de nervos.
– Eu cred că singura soluţie este să tăiem alte legume. Dacă ne mobilizăm, o să reuşim, zise bunicul.
S-a supus la vot propunerea şi, în cinci minute, toate legumele au fost aruncate în supă.
– Uraaa!! Războiul a fost câştigat, a strigat plin de entuziasm Luca.

Aceasta a fost prima lecţie de gătit din viaţa lui Luca. Ce-i drept, cam războinică şi plină de peripeţii, dar pe care cu siguranţă nu o va uita niciodată. Nici măcar nu ar fi avut cum, căci viteazul căpitan a anunţat că în fiecare vineri vor face mâncare pe care apoi o vor duce familiilor nevoiaşe. Ba mai mult, bunicul a înaintat o propunere de a face chiar o grupă de voluntari, formată din colegii lui Luca. Băiatul zâmbi închipuindu-şi cum ar arăta o lecţie de gătit ţinută în sala de clasă de prietenul bunicului. Cepe furioase, lacrimi, găini evadate... Văzând însă cum căpitanul îşi întorcea gânditor mustaţa, îşi dădu seama că acesta face deja planul pentru o asemenea acţiune.

 

FAMILIA ORTODOXĂ
Reportaj Bărbatul - Femeia

„Bărbatul trebuie să fie foarte bărbat, şi femeia – foarte femeie”
De vorbă cu Părintele Constantin Coman despre criza familiei din ziua de azi

De ce s-au înmulţit conflictele familiale, certurile şi divorţurile? De ce ne întoarcem uneori acasă cu apăsătorul sentiment al unei obligaţii, iar celălalt nu ne vine în întâmpinare, stăpânit de o stare asemnănătoare? De ce locul cel mai cald, mai primitor pentru omul dintotdeauna, căminul, devine pentru tot mai mulţi câmpul de luptă pentru întâietate şi putere?... Sunt o mulţime de întrebări pe care le ridică starea familiei zilelor noastre, de al cărui răspuns depinde, poate, fericirea a nenumărate familii şi, desigur, a tuturor copiilor cărora acestea le-au dat viaţă.
Tema este mult prea vastă ca să poată fi tratată în numai câteva pagini, însă am încercat să punem început acestei investigaţii împreună cu Părintele Constantin Coman, un cunoscut profesor, un adevărat pedagog şi, mai mult decât acestea, duhovnicul a sute de familii. Cuvântul poate că este puţin mai provocator, însă dintotdeauna adevărul i-a scandalizat pe cei alipiţi cu inima duhului lumii – dar i-a mângâiat, odihnit şi vindecat pe cei care cu sinceritate Îl căutau pe El…

- Părinte, vedem în jurul nostru tot mai multe neînţelegeri în viaţa de familie şi divorţuri. Din ce cauză credeţi că s-a ajuns aici? Şi rata divorţurilor creşte, creşte cu fiecare an; în România, cel puţin, cu 5 procente pe an…
- Eu cred că, pe de o parte, sunt responsabili unii factori extreni, care ţin de contextul istoric, de vremuri, de societate, de cultură – şi sigur că nu e cazul să stăruim foarte mult asupra caracteristicilor vremii noastre şi a culturii dominante, pentru că aceste aspecte sunt accesibile tuturor. E multă slobozenie, mult liberalism... Desfiinţarea graniţelor aduce cu sine şi o înstrăinare, adică „şansa” omului să se piardă, să se facă „nevăzut”, să nu mai fie membrul unei societăţi cât de cât închise, care este vizibilă. Şi omul, când se pierde, se dezleagă la foarte multe lucruri, la foarte multe neputinţe...
După aceea, este dominanta aceasta a individualismului, a drepturilor omului. Sunt excitate la maximum ispitele omului, spre a-şi împlini cele mai necuviincioase şi ascunse porniri. Sigur, ispitele au existat dintotdeauna, dar în vremurile noastre sunt exacerbate şi datorită acestui mondialism, datorită mijloacelor de comunicare în massă şi, în mod special, a Internetului, care a pătruns şi în „cămara ascunsă” a fiecăruia dintre noi. Niciodată nu s-a mai întâmplat un asemenea lucru până acum: ca omul, în intimitatea lui cea mai adâncă, în singurătatea lui, să aibă acces la tot spectacolul acesta pornografic, smintitor şi incitator şi distrugător. Acesta este, cred, un alt factor extrem de destructiv şi o foarte mare biruinţă a vrăjmaşului.
- Ce ar însemna, de fapt, o relaţie bună cu celălalt, o raportare sănătoasă la celălalt în viaţa de familie?
- Eu cred că esenţial este ca fiecare să-şi asume specificul vocaţiei, şi respectiv al contribuţiei la această însoţire. Bărbatul pe cea bărbătească, cum spuneam, şi femeia pe cea femeiască. De ce spun asta? Pentru că s-a anulat această mentalitate, s-a anulat această perspectivă cum că ar exista ceva specific – deşi vedem foarte clar, cu ochii liberi, fără lentile şi fără lupă, că femeia înseamnă ceva, şi bărbatul înseamnă altceva. De la cum arată, cum priveşte, cum zâmbeşte, cum vorbeşte, şi până la ultima moleculă intimă dintr-însa, femeia este altfel, şi bărbatul este altfel de unde logica cea mai simplă ne-ar obliga să extragem un anume specific al firii femeieşti şi un anume specific al firii bărbăteşti. Deci, dacă am cădea de acord asupra acestui lucru, asta ar fi condiţia esenţială ca să pună un început bun: să-şi asume această specificitate a firii şi a vocaţiilor.
Acuma, în ce-ar consta această specificitate? Am convingerea asta, după foarte multă experienţă şi analiză pe care o fac – de mic copil am avut această curiozitate, dacă vreţi, să văd cum sunt lucrurile, şi de ce funcţionează aşa şi nu funcţionează altfel, sau de ce nu funcţionează când ar trebui să funcţioneze, şi am în mintea mea familii fără de număr, începând cu familia părinţilor mei, fraţilor mei, vecinilor şi aşa mai departe, până am ajuns, iată, ca preot duhovnic, să am zeci sau poate sute de familii la spovedanie – am ajuns la concluzia că există o vocaţie, o contribuţie, aşadar, specific bărbătească, care ar consta în asumarea conducerii, să zicem, sau a responsabilităţii. Eu zic că bărbatul are darul stăpânirii – dar stăpânire nu în sensul tiraniei, nu în sens lumesc, ci în sensul în care, în firea lui, are darul stăpânirii de sine mai accentuat decât femeia (din păcate însă nu se lucrează, asta e altă problemă), acesta fiind motivul pentru care femeia vine spre el, caută un sprijin în el, nădăjduind că este stăpân pe situaţie. Dar de cele mai multe ori, bărbatul, din păcate, dezamăgeşte aşteptările femeii, pentru că nu şi-a lucrat şi nu-şi activează darul stăpânirii de sine. Cred însă că aceasta e vocaţia specifică a bărbatului. Iar vocaţia specifică femeii este aceea de a se supune bărbatului. Femeia are în fire darul supunerii. E un mare dar şi presupune multă putere. Nu este un lucru uşor să se supună, să intre în ascultare de bărbat.
Aşadar, când sunt doi, ca şi la mănăstire, nu pot fi două capete (bicefalie!), trebuie să fie un cap. Şi acela este bărbatul, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „capul femeii este bărbatul”. Zice mai departe: „capul bărbatului este Hristos” 1 Corinteni 11:3 şi aşa mai departe. Eu am făcut experienţa asta la Sfântul Munte, stând cu părinţi: am văzut că acolo unde sunt doi sau mai mulţi, trebuie să fie un singur cap – în sensul că respectivul îşi asumă responsabilitatea gestionării treburilor comunităţii respective, iar ceilalţi se supun, fac ascultare. Chestiunea aceasta, în ceea ce priveşte bărbatul şi femeia, ţine de fire. La monahism nu ţine de fire. Eu cred că bărbatul e chemat să stăpânească, în sensul curat, frumos al lucrurilor, să gestioneze lucrurile, să aibă responsabilitatea, să conducă, iar femeia este chemată să intre în ascultarea bărbatului. Acolo unde se realizează lucrul acesta, deodată se aşază pacea, bucuria, şi dispare tensiunea, pentru că se împlinesc cele două firi în ceea ce au specific.
- Pe bărbat îl odihneşte ca femeia să fie femeie, şi pe femeie o odihneşte ca bărbatul să fie bărbat.
- Dar bărbatul are ispita abdicării de la această vocaţie, pentru că este greu a conduce. A avea responsabilitate este cel mai greu lucru. Tu trebuie să decizi – sigur, nu decizi în mod arbitrar, nu decizi abuziv, nu decizi egocentric, decizi ţinând seama şi de celălalt. Cea mai înaltă formă şi suportul cel mai firesc al deciziei tale este dragostea pentru celălalt. Prin urmare, în decizia ta ar trebui să se manifeste jertfelnicia ta pentru celălalt, dar asta nu înseamnă că nu e a ta decizia. Şi femeia ar obţine exact ceea ce îşi doreşte dânsa, la măsură mult mai mare, ca dar din partea bărbatului, nu ca revendicare din partea dânsei. În felul acesta s-ar realiza dragostea, că bărbatul se jertfeşte pe sine atunci când decide – nu decide în interes propriu, egocentric, ci decide din dragoste pentru femeie – şi ar decide ca dar pentru femeie, şi femeia ar primi darul, ar primi mai mult decât ar obţine dânsa prin revendicări, prin cicăleli, prin certuri. Dar bărbatul, ca să fie la acest nivel, ca să fie o persoană matură, iubitoare, şi să îşi asume decizia şi responsabilitatea, trebuie să fie foarte îmbunătăţit, foarte matur – ceea ce se întâmplă foarte rar.
- Să fie stăpân pe sine, înfrânat.
- Exact. Forma cea mai vulnerabilă în care bărbatul îşi manifestă nestăpânirea de sine este cea a trupului, evident în relaţia cu soţia sa – şi atunci soţia, care aşteaptă de la dânsul un bărbat stăpân de sine, constată că este foarte nestăpânit pe propriul său imbold trupesc. Aici bărbatul pierde examenul în faţa femeii şi a soţiei sale, şi nu mai e credibil. Femeia îşi exprimă lucrul acesta sau nu şi-l exprimă, îl conştientizează sau nu-l conştientizează – dar, în adânc, el nu mai are suport în faţa dânsei, nu mai este bărbatul pe care îl aştepta, stăpân pe sine, pentru că, iată, la un capitol foarte vulnerabil, dânsul pierde examen după examen, acela al nestăpânirii trupeşti.
Eu vă spun nu din cărţi, vă spun din experienţa spovedaniei. Bărbatul care nu are stăpânirea de sine trupească – sigur, ne referim la relaţia trupească cu femeia, dar şi cel care e biruit de lăcomia pântecelui, care e biruit de somn, şi de toate celelalte – face dovada în faţa femeii sale că este un om neîmplinit, şi devine şi pricina decăderii femeii sale.
- Ea îşi pierde respectul faţă de el.
- Îşi pierde respectul, preţuirea... Nu poţi să iubeşti ceea ce nu preţuieşti. Dar nici nu poţi să preţuieşti ceea ce nu are preţ.
- Spuneaţi că bărbatul trebuie să nu cadă în lucrurile acestea trupeşti, căci i-ar fi foarte greu să întemeieze apoi o familie. Totuşi, foarte mulţi cad – ce facem cu ei? Cum se poate omul vindeca?
- După ce cade omul, şansa lui este să recunoască faptul că a căzut, şi că a făcut o experienţă care-l costă. Acesta e un pas pozitiv. Deci să ştie că de aici provin foarte multe disfuncţii, și să nu dea vina pe nevastă! Să ştie că dacă el se însoţeşte cu o femeie având o astfel de moştenire negativă, cu o ostoire a trupului prin practica onaniei de ani de zile, de exemplu, să nu se aştepte să meargă roz lucrurile în familie, pentru că există şi o perversiune a firii – firea e făcută să funcţioneze într-o anume direcţie, şi prin această perversiune este întoarsă: spre sine! Şi atunci, cine a făcut onanie câţiva ani de zile, atunci când îşi ia nevastă, face onanie cu nevasta! Nu intră într-o relaţie cu celălalt. Şi femeia nu suportă să fie obiectul bărbatului. Spunem lucrurile dure, pentru că se întâmplă, şi se ocoleşte subiectul acesta. Şi, mai mult, revistele de specialitate laudă practica onaniei. Or, după părerea mea, aceasta este una dintre cele mai dăunătoare practici, care pervertesc firea. Şi firea, făcută să se împlinească la întâlnire cu cealaltă, se împlineşte în sine. Autosatisfacerea pe orice plan este sinucigaşă. Pe orice plan – şi mental, şi trupesc, şi de orice natură.
Sigur, până la un moment dat sunt responsabili părinţii, trebuie să dea o educaţie anume. Dacă copilul descoperă de la 10 ani site-urile pornografice, e aproape pierdut. E greu de crezut că mai poate să-l ţină cineva. De la un moment dat însă, când dânsul conştientizează, trebuie să înceapă lucrul cu sine. A fi om e lucru mare! Trebuie o bătălie – cum spune Pavel: „Încă nu m-am luptat până la sânge cu păcatele mele” cf. Evrei 12:4 – trebuie o bătălie pe viaţă şi pe moarte dacă vrei să beneficiezi la parametrii maximi de darul firii tale. Altfel, pe urmă ne plângem că nu funcţionează asta, nu funcţionează cealaltă, femeia nu se simte bine lângă tine, pleacă, te lasă... Asta este, îţi asumi, eşti responsabil.
De ce spovedim omul la 7 ani? Pentru că de atunci deja începe să fie responsabil faţă de ceea ce face, şi tot ceea ce adaugă la statura sa va fi pricină pentru o vieţuire în parametrii calitativi buni sau pentru o vieţuire în parametrii calitativi negativi – și trebuie să înveţe lucrul acesta. Tot dă vina pe toată lumea...  El este însă principalul responsabil! Şi eu le spun la tinerii care vin şi se spovedesc: „Măi, fii atent! Nu te mai poate nimeni stăpâni, nu te mai poate nimeni controla, nici tata, nici mama, nici şcoala – tu eşti responsabil. Vrei să te bucuri de o viaţă frumoasă, împlinită, la parametrii firii pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ai grijă de asta! Nu te lăsa biruit de asta! Luptă-te!” „E greu, Părinte...” „Luptă-te!”. Mai ales bărbaţii, băieţii: „Luptă-te!”.Bărbatul îşi dobândeşte bărbăţia şi luptând. Altfel...
Dar omul se tot amăgeşte că responsabilităţile sunt în altă parte – nu! Responsabilitatea e pe capul fiecăruia dintre noi, şi în ceea ce priveşte calitatea vieţii personale, şi în ceea ce priveşte calitatea vieţii de familie şi, în ultimă instanţă, răspunsul la Judecata din urmă pentru toate. Asta este: pe umerii noştri. Ne bucurăm că trăim, este un mare foarte dar, este o foarte mare oportunitate – dar pe măsură este şi responsabilitatea.
 - Cum trebuie să se pregătească familia de venirea unui copil?
- Trebuie să-l primească, întâi de toate. Trebuie să-l primească când îl dă Dumnezeu. Foarte important! Să nu se planifice prea mult, măcar primul copil să nu-l planifice. Sigur, ar fi bine să nu-i planifice nici pe ceilalţi, dar mai ales primul copil să nu-l planifice: când îl dă Dumnezeu! Pentru că este o foarte mare rânduială aici, primul, „cel întâi-născut”, cum se spune, „este al lui Dumnezeu” cf. Ieșirea 34:19. Poate oricine să constate lucrul acesta. Eu unul am făcut-o: familiile care rămân la un singur copil, într-un fel sau altul, îl „pierd”. Doamne fereşte de situații tragice, am întâlnit! Mulţi dintre copiii singuri la părinți se călugăresc, şi părinţii rămân foarte frustraţi pe tema asta. Cu alţii se întâmplă şi alte drame, pentru că e aici o rânduială a lui Dumnezeu.
Şi pe urmă, sigur, cel mai important este să se pregătească sufleteşte pentru venirea celei de-a treia persoane. Nu e proprietatea lor, nu e bunul lor cu care să facă ce vor, nu este obiectul în care să-şi refuleze toate neîmplinirile lor. Asta e o foarte mare problemă. Aţi văzut, copilul de mic ştie să lupte pentru sine, bătălia lui este să fie luat în seamă ca persoană, să vorbeşti cu el ca atare, să nu îl manipulezi. Copilul este un foarte mare dar, ajută foarte mult şi cuplul, pentru că se iese din acea tensiune în doi spre un al treilea, care este şi expresia unirii celor doi, căci se unesc amândoi părinţii în pruncul născut. E un foarte mare dar. Din păcate, naştem prea puţin acum. E şi contextul foarte complicat. Mamele merg la serviciu...
Toţi se mândresc cu un singur copil, alţii se mândresc cu doi copii, chiar se cred înţelepţi. Eu cred că nu sunt înţelepţi. Măcar de la trei în sus, trei copii, patru copii, pentru că e şi un echilibru între copii… Avem şi o datorie faţă de continuarea spiţei, să zic aşa, pentru că noi am primit în dar existenţa, şi suntem chemaţi să naştem la rândul nostru. Sunt lucruri mult mai adânci decât ne putem închipui noi, dar toate se rânduiesc dacă omul îşi conştientizează locul, poziţia lui în lume şi vocaţia lui – și înspre Dumnezeu, şi înspre oameni, şi înspre lumea întreagă.
- Care sunt greşelile cele mai mari pe care le fac părinţii în educarea copiilor?
- Una, pe care eu o socotesc a fi cea mai mare, este tocmai operarea cu o măsură pe care copiii văd că nu o împlinesc părinţii înşişi. Părinții vin cu un discurs teoretic, şi în temeiul autorităţii lor părinteşti îi cheamă pe copii la o măsură a deplinătăţii pe care ei înşişi nu o împlinesc. Şi copiii aceia, până la un timp, rezistă, se supun, dar când au prilejul să scape de autoritatea părinţilor, evadează, fug pur şi simplu.
De aceea, eu cred că o pedagogie mai relaxată un pic, mai smerită, este mai potrivită. Copiii să vadă la părinţi că-şi asumă autocritic ei înşişi neputinţele. Sigur, copilul se demobilizează și dacă-l vede pe părinte că nu e prea autoritativ, dar, după părerea mea, o problemă foarte mare este presiunea autorităţii părinţilor. E uşor să spui ce trebuie, e foarte uşor să spui ce trebuie, dar dacă copilul vede la tine că tu nu faci minimul din ceea ce trebuie, se face o scindare în el, în mintea lui: „Păi, mie tata îmi cere să nu fac asta, dar el face toate relele: el fumează, el bea, el nu-i atent, el cutare, cutare...”. Asta provoacă foarte mare dezechilibru.  
- Cum să creştem un copil în Biserică nu doar formal, adică nu doar aducându-l Duminica la biserică ca să se împărtăşească?
- Eu spun cum am fost eu dus la biserică – care mi se pare cea mai firească aşezare. Eu ştiam că mama şi tata se duc la biserică. Duminică de Duminică îi vedeam pregătindu-se, închinându-se, spălându-se, primenindu-se şi mergând la biserică. Noi, ăştia micii, nu ne duceam Duminică de Duminică – bine, era şi perioada comunistă –, la sărbătorile mai mari mergeam. Bunica mea ne spunea: „Măi, măcar unul din casă să meargă la biserică!”.
În mare, exemplul, modelul de evlavie, de aşezare, să fie într-un firesc, să nu fie forţat. Și atunci copilul se aşază foarte firesc după modelul părinţilor. Cum calcă părintele la biserică, aşa va călca şi el. Cum se pregătesc părinţii să meargă la biserică, aşa va merge şi el. Cum se închină părinţii şi ce atmosferă e între ei, aşa va urma şi el. Eu şi acuma mă închin cum se închina tata înainte de culcare. Dacă nu fac lucrul acesta, simt că mă rup de ceva vital. Și era foarte simplu. Îşi făcea cruci nesfârşite în faţa patului, aşa îl ştiu pe tata – Dumnezeu să-l odihnească, împreună și pe mama...
- Cred că aici e o distincţie pe care ar trebui să o facem: de multe ori părintele doar face pe modelul, dă lecţii, şi copilul îl surprinde că dă lecţii. Problema este nu atât să faci ca să te vadă copilul, ci să faci ca să te vadă Dumnezeu.
- Absolut! Copilul este cel mai fin barometru al firescului. Nu-l poţi amăgi. Copilul te prinde primul că faci lucrurile să fii văzut, că le faci fals. De aceea spuneam că eu am fost martorul lucrurilor făcute într-un firesc care este echivalent cu respiraţia. Aşa cum respiră omul, aşa să se ducă şi în faţa lui Dumnezeu, atât de firesc.
Nu excesul de învăţături mi se pare necesar, nici excesul de explicaţii. Iată alt aspect – sigur, asta intră într-o discuţie mai largă – mi se pare că părinţii de acum, sub o presiune a unui model, transmit foarte multe informaţii copilului. Și asta se transformă într-o presiune absolut dăunătoare. Copiii sunt chemaţi să devină prea responsabili pentru prea multe lucruri peste puterea lor, şi reacţionează refuzând.
Eu aşa i-am lăsat: să se facă rugăciunea în casă, şi ăla micu’ să fie lăsat să vină el singur – şi vine! Să nu fie presat. Dar să se facă rugăciune! Să nu se facă numai ca să vadă copilul. Să fie rugăciune. Că, dacă e rugăciune, e Duhul lui Dumnezeu acolo, Care atrage. Primul care e atras e copilul, el e cel mai sensibil la cele dumnezeieşti. 
- Mai este o problemă pe care am sesizat-o: sunt mame care Duminică de Duminică vin cu copilul la biserică să-l împărtășească şi, pentru că au un copil, doi, nu apucă să stea nici mult la slujbă, nici să se liniştească. Și mă întreb: oare folosul pe care îl avea copilul n-ar fi mai mare dacă mama s-ar hrăni şi ea duhovniceşte, în măsura în care poate, și uneori i-ar lăsa pe copii acasă, cu bunicii sau cu tatăl, ca să se întărească şi ea?
- E un sacrificiu al mamei. E foarte important cu ce motivaţie, cu ce gând, cu ce aşezare face lucrul acesta mama. Iată, există riscul şi aici al unei rutine: „Să împărtăşesc copilul, să împărtăşesc copilul – cel mai important lucru!”. Trebuie să ştii de ce îl împărtăşeşti. Trebuie să ştii să-ţi asumi jertfa asta. Dacă femeia îşi asumă jertfa creşterii de copii, asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăţi duhovniceşte – dacă-și creşte cu jertfelnicie copilul. Căci jertfa şi chinul sunt calea cea mai avansată de îmbunătățire a omului. Dacă însă refuză acest lucru şi o face ca pe o povară, atunci nu culege roadele.
După cum, sigur, e foarte binevenit darul din partea soţului să mai preia un pic, să se mai elibereze şi mama un timp, două, la o slujbă, la o Liturghie, să mai respire și ea din când în când. Dar mama, de obicei, se ataşează creşterii copilului, şi are disponibilitate, jertfelnicie fantastică – pentru că, iată, s-ar putea să fie mai trează în biserică chinuită de copil, decât stând fără copil, când ar putea să o fure gândurile.
În cele din urmă, dacă este să tragem o linie, responsabilitatea primară, primordială, fundamentală a reuşitei familiei este bărbatul – pentru că el are vocaţia de cap. Deci cine conduce, acela e responsabil.
Eu cred în acest lucru foarte mult şi, ca să încheiem tot cu prima întrebare, dacă există o criză a familiei, e şi o criză a bărbăţiei, a bărbatului, evident. Iar dacă este un reviriment al familiei, acela, evident, se datorează recuperării de către bărbat a vocaţiei sale şi a lucrării sale specifice.

Material realizat de  Virgiliu Gheorghe
Familia Ortodoxa

 

OPINII LIBERE

Are Evoluţionismul argumente ştiinţifice?

Cum a făcut Dubois lumea să creadă că se trage din maimuţă!

După cum s-a vădit mai sus, potrivit părerii celor mai mulţi paleontologi, nu există nici măcar o singură fosilă despre care să se aducă vreun argument logic incontestabil că ar aparţine unei forme de tranziţie (adică să reprezinte etapa de trecere de la o specie la alta). Totuşi, întrucât multe din speciile de maimuţe sunt dispărute, unele fragmente de oase de-ale lor au dat frâu liber imaginaţiei evoluţioniste, gata oricând să concedieze rigoarea pentru a-şi ilustra teoria. Una dintre cele mai fecunde erori logice ale teoreticienilor evoluţiei, şi pe care îşi bazează o mare parte din eşafodajul speculativ, este falsa implicaţie: „asemănarea” implică „descendenţa”. Pe această eroare de logică s-a bazat şi Haeckel, pe aceasta s-au bazat şi căutătorii de fosile de legătură sau de „verigi lipsă”. Însă uneori au şi dat o mână de ajutor, prin falsificări, astfel ca unele oase fosile să pară mai aproape de oase de om.
Şi au fost vremuri când, asemenea febrei aurului care-i atrăgea pe mulţi la minele de aur din America secolului XIX, paleontologii au fost prinşi de un fel de febră a căutării „verigii lipsă” („missing link”) care să le dea triumful şi prestigiul de a fi în posesia oaselor strămoşului comun al omului şi maimuţei, aşa-zisul om-maimuţă. E de înţeles entuziasmul, mai ales că pasiunea ştiinţifică era corelată şi cu putinţa de a rămâne în istorie ca unul din marii oameni de ştiinţă, cel care face descoperirea epocală de a găsi oasele omului-maimuţă. Trebuie să înţelegem şi faptul că, doar de la o bucată de craniu, de os - sau chiar doar de la un dinte! -, numai un artist iscusit poate reface prin imaginaţia sa cum arătau şi părţile moi ale bucăţii de schelet găsit.
Dar asta nu mai e ştiinţă, ci artă plastică. Ceea ce vedem noi în muzee şi enciclopedii este o restaurare artistică pe baza unor comenzi date de paleontologi dornici să aducă o dovadă a evoluţiei, dar întrucât această dovadă nu există printre fosile, ea există în ... imaginaţia artistică.
„Astfel, medicul olandez Eugene Dubois a jurat prietenilor săi că va găsi pe insula Java ‚omul-maimuţă’ – şi, într-adevăr, după un an a găsit nişte oase care au devenit renumite în toată lumea ca Pithecantropus erectus (‚om-maimuţă care merge vertical’). Această descoperire [în copie stilizată artistic] poate fi admirată la muzeul din Leiden în Olanda. În 1891, Dubois a găsit pe malul unui râu calota craniană şi câţiva dinţi. Deoarece nu departe de asta a găsit două cranii omeneşti normale, a păstrat tăcere timp de 28 de ani. Coapsa umană pe care a descoperit-o (un an mai târziu şi la 15 metri distanţă) a pus-o în legătură cu calota craniană, şi iată: omul-maimuţă căutat luase fiinţă. După ce oamenii s-au convins de autenticitatea descoperirii sale, Dubois însuşi şi-a schimbat părerea cu puţin înainte de moartea sa şi a zis: ‚Omul meu de Java nu era nimic altceva decât o mare maimuţă gibon’. Dacă n-ar fi fost pusă coapsa umană în legătură cu calota de maimuţă şi cu dinţii, ‚omul de Java’ ar fi intrat probabil în istorie numai ca maimuţă de Java. Faptul că omul a vânat şi a mâncat mai demult chiar şi această specie dispărută de maimuţă se arată în alte descoperiri arheologice ale aşa-zisului Homo erectus (de exemplu în China).” ([53], p.113-114.)
Dar să vedem ce scrie însuşi Eugen Dubois după 40 de la descoperirea pe care o făcuse a ...strămoşului omului:
 „Pithecantropus [omul de Java] nu era un om, ci un gen gigant înrudit cu gibonii, superior rudelor sale apropiate din pricina volumului deosebit de mare al creierului său, şi deosebit în acelaşi timp prin poziţia dreaptă.”
Desigur că „pitecantropul”, alias „omul de Java”, a fost demult clasificat ca fiind doar ... o maimuţă.
Este totuşi de apreciat faptul că, măcar la bătrâneţe, Eugene Dubois a avut resurse de corectitudine, recunoscând falsul şi arzând oasele respective.
Ierom. Ioan Bute


 

 

 

 

 

 

SFINŢII  ÎNCHISORILOR

Ava Iustin Pârvu

Mărturisitori din temniţele comuniste

Avva Iustin Pârvu  (10.02.1919 – 16.06.2013)
Duhovnicul neamului şi Ultimul mare mărturisitor al temniţelor comuniste
Pe 16 iunie anul acesta se împlineşte un an de când s-a ridicat la ceruri Duhovnicul, prin excelenţă, al neamului românesc. Părintele Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru-Vodă din judeţul Neamţ, a fost neobosit în oblojirea rănilor sufleteşti şi, de multe ori, pe cele trupeşti ale zecilor de mii de români care i-au cercetat uşa chiliei ani de-a rândul.
Tot timpul, trecând pragul oboselii fizice, ci susţinut doar de harul dumnezeiesc, Bătrânul Avvă până la vârsta de 94 de ani, a primit necontenit sutele de pelerini care aşteptau zilnic la uşa chiliei sale, veniţi din toate colţurile ţării să caute sfat şi leacuri pentru necazurile lor. Pe toţi îi primea, nimeni nu pleca nemângâiat, neintarit în lupta cu viaţa şi cu greutăţile lumeşti. Ucenicii săi păstrează chipul său luminos în sufletele lor ca pe o icoană a unui sfânt din Pateric. Minuni se întâmplau cu toţi cei care îl cercetau cu sinceritate, rugăciunile Părintelui se simţeau de îndată. Minuni se întâmplă şi acum, după moartea sa. Pentru mulţi era de ajuns doar să-l vadă şi ceva din fiinţa lor se schimba definitiv. A fost şi cazul Părintelui Iustin Petre, stareţul Mănăstirii Sf Ioan Casian din Dobrogea: „L-am văzut – şi ceva s-a clătinat foarte profund în sufletul meu. Din momentul acela am simţit că trebuie să-mi reconsider toate aspiraţiile, toate idealurile, tot viitorul.”
17 ore în scaunul de spovedanie
Părintele Iustin spunea: "Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună.Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat", din mărturia Pr Gheorghe Calciu.

Din temniţă în sinaxare
Părintele a stat aproape 17 ani în temniţele comuniste, arestat pe motive politice şi condamnat iniţial la 12 ani de "închisoare politică". Jertfindu-se pe sine pentru ţară şi credinţă, ieromonahul Iustin Parvu, va fi muncit prin mai multe închisori ale ţării: Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava şi Aiud. Urmeaza apoi munca silnică din minele de la Baia Sprie, apoi "reeducarea" din Închisoarea Piteşti. În anul 1960, Părintele Iustin este condamnat la încă patru ani de temniţă pentru că nu s-a lepădat de credinţă.
Abia în anul 1964 părintele Iustin Parvu va fi eliberat, alături de toţi ceilalţi condamnaţi pe motive "politice", rămaşi în viaţă. Din cauza greutăţilor întâmpinate după eliberare, el ajunge să lucreze ca muncitor forestier.
„Ceea ce m-a impresionat mult la părintele Iustin trecea neobservat, exact cum ne-a spus Mântuitorul și cum făcea El, după fiecare minune, strecurându-se prin mulțime fără a face vâlvă. N-am întâlnit fiinţă mai uşoară, mai discretă, care nu se plângea de nimic, care primea cu bucurie, trecea cu sufletul uşor peste orice ispită. Ajuta pe cineva? Numai beneficiarul ajutorului și Dumnezeu știau...! Exemplul personal a fost multora model în mijlocul suferinţelor, în mijlocul încercărilor.” (Pr. Mihail Lungeanu, coleg de celulă cu părintele Iustin).
După o vreme, monahul nevoitor Iustin este primit în obştea de la Mănăstirea Secu. Astfel, între anii 1966-1974, el va sluji ca preot şi duhovnic în această mănăstire. Între anii 1974 şi 1989, părintele a fost preot monah la Mănăstirea Bistriţa, unde i-au stabilit domiciliul forţat comuniştii, sub supraveghere. În anul 1976, din mila Domnului, ca binecuvântare, părintele Iustin Parvu ajunge să se închine la mănăstirile din Sfântul Munte Athos.
După Revoluţie, când s-a schimbat regimul politic, Părintele Iustin Parvu se întoarce la Mănăstirea Secu, unde a stat aproape un an. După această dată, el se retrage în sihăstrie, cu gândul de a-şi petrece restul zilelor în post şi rugăciune..
Voia lui Dumnezeu a fost însă alta cu Părintele Iustin. Astfel, între anii 1991-1992, alături de alţi doi monahi, Ignat şi Calinic, părintele soseşte în satul Petru Vodă şi întemeiază aici Mănăstirea Petru Vodă - judeţul Neamţ, pe care o închină martirilor români din închisorile comuniste. Mănăstirea va avea drept hram pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. La ceva distanţă de mănăstire, Părintele Iustin Parvu va pune temelia unui schit de maici, cam în aceeaşi perioadă. Astăzi, se bucură de rugăciunile părintelui atât călugării din mănăstire, cât şi maicile din schit. Un azil de bătrâni şi un centru de plasament pentru copii au luat şi ele fiinţă, apoi şi construcţia unui spital.
Nenumărate alte mănăstiri şi schituri din ţară au fost susţinute şi ctitorite cu rugăciunile şi ajutorul Părintelui. Ucenicii săi sunt împânziţi în toată România şi chiar şi peste graniţe.
Spunea Părintele: „ Eu aşa am mers, cu Evanghelia în mână şi cu naţiunea în spate. Mie mi-a plăcut poporul acesta şi l-am crezut şi-l cred în suferinţa pe care-o duce. Eu dacă nu aş fi trecut prin suferinţă, nu m-aş fi îndreptat spre el acum.”
Pe vremea perioadei comuniste, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu cei mai mari trăitori, părinţi spirituali şi duhovnici din toată istoria Bisericii noastre. Acestora le datorăm păstrarea credinţei noastre în timpul iadului ateist, a dragostei de neam şi de ţară. Cuvântul lor tare, exemplul şi trăirea lor de sfinţi ne-au înscris în conştiinţa noastră cu litere de foc nădejdea că Domnul nu ne-a părăsit, ci, dimpotrivă, a căutat la neamul acesta şi la mântuirea lui, umplând sinaxarul din inimile noastre cu portretele lor de sfinţi mărturisitori, mucenici şi cuvioşi. Numele lor sunt înscrise în inima noastră: Valeriu Gafencu, Pr Arsenie Papacioc, Pr Iustin Pârvu, Pr Benedici Ghiuş, Pr Gheorghe Calciu, Ioan Ianolide, Mircea Vulcănescu, Pr Constantin Sârbu, Sandu Tudor (Pr Daniil), Monahul Nicolae Steinhardt (autorul „Jurnalului Fericirii”), şi câţi alţii...
Toţi aceştia sunt ca nişte faruri călăuzitoare pe cerul Bisericii noastre, ca nişte adevăraţi purtători de Hristos, care ne-au arătat adevărata trăire creştină, jertfă autentică şi dragostea de neam şi de ţară.
Un frate a întrebat odată: - Părinte, Avva Varsanufie vorbeşte că în vremea sa mai rămăseseră doar trei Părintele Arhim. Iustin Pârvu s-a născut în viaţa cea veşnică,  mutându-se la cereştile lăcaşuri…purtători de Dumnezeu. Şi dacă asta era la 550 de ani după Hristos, astăzi câţi mai sunt?
A răspuns bătrânul Iustin: - Trei sute. Căci la sfârşitul vremii sfinţii nu vor mai face semne şi minuni, ci vor petrece neştiuţi şi necunoscuţi, în smerenie.
Scrie, la un moment dat, Ioan Ianolide, în monumentala carte Întoarcerea la Hristos, citându-l pe Valeriu Gafencu: ”Toţi umblăm după fericire. Toţi o dorim, toţi o căutăm. Intru direct în intimitatea inimilor voastre şi vă spun: căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge. Vă spun atât: căutaţi iubirea şi trăiţi-o cu multă smerenie!”

Simona Mihalescu – Sfatul Familiei      

 

TOTUL PENTRU TINERI

Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!
(Luca 7,15)
(
Când suferă un tânăr și de ce?
Care  este medicamentul pentru suspinul lui? 
Unde să caute vindecarea?
Există două plângeri ale timpului nostru, în relația cu tinerii, una vine de la cei care au depășit vârsta tinereții, căutările, curiozitățile și aspirațiile, derutele și neputințele ei și acuză tinerii că nu au valori, sunt inconstanți,
nonconformiști și rebeli. Cealaltă vine de la tineri care, fie vor să experimenteze condiția fiului risipitor, vor să-şi trăiască viaţa cât mai in­tens cu putinţă, să se bucure de ea, fie nu au destule cuvinte să descrie toate greutăţile existenței  lor,  să revendice locul ”cuvenit” în viaţă, acesta însemnând bani, carieră, poziție socială, căutând frecvent în alte țări aceste lucruri. Tânărul contemporan are o minte ce funcţionează rapid, fie în privinţa ideilor şi a sistemelor, fie numai în cea a dorinţelor şi poftelor… Spaţiile inimii sunt lăsate în paragină. .
Nemulţumirea cu viaţa a tinerilor nu este ceva nou, unul din ei a pus Mântuitorului  nostru Iisus Hristos întrebarea: „Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? "(Matei 19, 16), iar  în această întrebare se simte puterea tinereţii însetate de viaţă, care nu vrea să cedeze din situaţia ei privilegiată şi nici să dea nimic din ale sale. Tânărul era bogat și avea posibilitatea să cunoască viaţa sub toate aspectele ei,  curios și pasionat în discuţii, dar nu a dat  un răspuns lui Hristos, Care îi spunea adevărul: ”vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. / Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii” (Matei 19, 21-22), deci se simţea învins. A gustat viaţa din plin, dar a fost dezamăgit. Deşi vedea clar dreptatea lui Hristos, nu avea tăria să o urmeze.
Ca și tânărul din Evanghelie, tânărul contemporan a întors spatele Bisericii, s-a dedat valorilor  trupului (pasiuni, extremism, exaltare, lipsă de măsură sau carieră), dar aceste ”valori” nu  pot învinge şi cuceri viaţa. Prin urmare, a plecat întristat, cu un gol în suflet, punând  început suferinței, deziluziilor, dezamăgirilor care vor urma în viața sa.
Să-L lepezi pe Dumnezeu din existența ta, mai ales după ce L-ai întâlnit, ți-a vorbit și te-a chemat la iubire aduce suferință, pentru că singurul mod în care omul poate găsi fericirea și împlinirea este în iubire. Suferința tânărului, a omului, în general, are drept cauză părăsirea lui Dumnezeu, a iubirii autentice, pierderea libertății și rătăcirea prin labirintul patimilor, plăcerilor, consumurilor, divertismentului, așa cum a făcut fiul risipitor, căutarea împlinirii unor valori relative (acumulări materiale, carieră, urmărirea unor modele contemporane, omul european), lipsa reperului în orientarea sa. Frustrarea, deziluzia, depresia, goana după plăceri, urmările fizice, psihice, afective ale acestora fac din tinerii fără Dumnezeu ființe obosite, bolnave, dacă nu în trup, cel puțin, în suflet, chiar muribunde.
Fel de fel de concepţii despre viaţă şi un pesimism ucigător pustieşte sufletul tânărului chiar în timpul esenţial pentru viaţa,  când ar trebui să se zămislească în suflet acele puteri cu care se poate învinge (optimism, seninătate, curaj, spiritul de distincţie care te ajută să depășești obstacolele vieții). Tinerii sunt  entuziasmați de libertate şi se bucură de puţinele dobânzi pe care le realizează:  independenţa de părinți, educatori şi de o lungă tradiţie şi nu se gândesc la enormele pierderi pe care le suferă atunci când libertatea lor  vrea să fie nesupusă şi neînfluenţabilă.
Deschiderea de astăzi oferită tinerilor este şi o şansă deosebită, dar şi o sursă de capcane. Marcat de un entuziasm oarecum indisciplinat, tânărul se vede doar beneficiarul şansei oferite şi nu întrevede posibilele curse întinse cu mijloace şi resurse generate de propria fiinţă.
În ce constă vindecarea?
Găsim răspunsul în Evanghelie, la întâlnirea văduvei din Nain cu Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, la întâlnirea femeii cananeence, a cărei fiică a fost vindecată, deci vindecarea se caută la doctorul sufletelor noastre, Iisus Hristos, El, singur și sigur, poate să restaureze structurile sufletești pe care le-a sădit în om, chiar dacă omul este mort spiritual. Vindecarea vine prin cuvântul lui Dumnezeu: ”Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui.”   (Luca 7,15).
Înviat și vindecat,  l-a dat mamei  lui, născut din nou, pentru a căpăta aptitudinile sufleteşti ce-i lipsesc, a se întări,  iar mama este Biserica Sa. La fel cum, fiica lui Iair, înviată, este dată părinților. Fără Biserică, rămânem unde a rămas şi tânărul din Evanghelie, care a căutat viaţa fericită pretutindeni  şi, când i s-a spus adevărul, s-a întristat.  În loc să fi ajuns la siguranța credinței, l-a coborât rațiunea omenească la tristeţe şi neputinţă.
Se întreabă Petre Ţuţea: „Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? În templu. În Biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul”.
Tinerii vindecați aveau mamă, exista cineva care se ruga pentru ei, care le purta de grijă când erau în suferință sau chiar în moarte, dar și după vindecare, aveau o mamă care i-a iubit, a plâns, a crezut, a nădăjduit, a îndrăznit...
Să fim și noi, în trupul Bisericii, ca acele mame, acei părinți biblici, a căror inimă s-a întors către copiii lor, pentru că ”El va întoarce inima părinţilor către fii” (Maleahi, 3,24), să fim lângă suferința fiilor și a fiicelor noastre în rugăciune, având credința și nădejdea vindecării lor.

 

TOTUL PENTRU TINERI

Draga mea fiică

Ești încă mică, dar nu suficient de mică pentru a nu vedea că în jurul tău toată lumea este preocupată de felul în care arată. Ştiu, chiar şi eu mai cad în această capcană. Poate mai puţin decât alţii, dar cine poate spune ce mai este puţin şi ce este mult în ziua de azi. În comparaţie cu preocupările estetice ale bunicilor mei, diferenţele sunt oricum enorme. Simplitatea se pare că a devenit ceva demodat, dacă nu cumva chiar un handicap. Sunt atât de fericită privindu-te cum vii uneori de la şcoală cu părul ciufulit şi aproape ieşit cu din coadă. Ca să nu mai spun de bluza ce a renuntat la a mai sta cu totul băgată in fustă. Mi se mai spune uneori că ar trebui să te invăţ să fii mai îngrijită pentru că atunci când vei creşte mare vei suferi din cauza aceasta. Parcă te şi văd privindu-mă pe jumătate mirată, pe jumătate râzând: De ce să sufăr? Sunt tot eu. Bine ai venit în lumea oamenilor mari. Dar ce bine ar fi să fie doar lumea oamenilor mari. Din păcate aşa cum caracatiţa îşi întinde tentaculele pentru a prinde cu ele prada, o altă creatură cu mult mai periculoasă vrea să pună stăpânire şi pe sufletele voastre. Se numeşte în termeni moderni: societatea de consum. Nu le ajunge că noi adulţii am devenit dependenţi de produsele lor care ne promit a fi oameni fericiţi şi împliniţi. Ne spun neîntrerupt prin toate canalele de comunicare: pentru a fi frumoasă ai nevoie de rujul acesta, şamponul acesta le va face pe colege să moară de invidie când îţi vor privi părul. Şi astfel, fluturându-ne prin faţa ochilor o fericire strălucitoare, am căzut în plasa lor. Ce păcăleală! Fericirea era de plastic. Iar plasticul, oricât de scump şi bine făcut ar fi, tot plastic rămâne.
Din păcate nu s-au mulţiumit doar cu noi. Au nevoie şi de voi, copiii şi adolescenţii. De ce? Pentru a fi şi voi fericiţi? Nu, ci pentru a face mai mulţi bani pe baza naivităţii noastre. Şi a voastre. Credeai că o fac aşa, în scop caritabil? Dar cei mai vinovaţi suntem noi părinţii pentru că nu ne dăm seama că sădim în voi aceeaşi patimă care ne sufocă şi pe noi. Vrem să vă luăm hăinuţe cât mai frumoase, pantofiori cât mai strălucitori. Dacă ne-am limita la câteva astfel de lucruri încă ar fi bine. Din păcate nici nu ne dăm seama când depăşim măsura. Aşa că te rog să nu fii supărată pe mine că nu ţi-am cumpărat atât de multe lucruri câte poate ţi-ai fi dorit, că nu te-am dat cu ojă nici chiar în joacă, că nu ţi-am luat farduri pentru fetiţe iar cu parfumul ce l-ai primit cadou nu te las să te dai decât foarte rar. Poate că acum îţi par exagerată uneori, dar mai târziu vei înţelege de ce am procedat aşa.
Vezi tu, frumusetea modernă nu este naturală și mai mult ca sigur nu vine de la Dumnezeu.
Şi de aceea mă rog să rămâi pentru cât mai multă vreme departe de preocuparea de a arăta perfect. Nu spun acum că nu e bine să arătăm îngrijiţi, dar fără a cădea în patima aceasta a perfecţiunii. Până la urmă cui vrem de fapt să plăcem? Nouă înşine sau celor din jur? Ce vrem de fapt să dezvoltăm: orgoliul nostru sau dragostea noastră pentru cei din jur? Când suntem prea preocupaţi de felul în care arătăm nu facem decât să hrănim egoismul din noi. Nu facem decât să ne depărtăm de ceilaţi oameni. De ce? Dacă am sta şi ne-am analiza sentimentele am vedea că ne place la nebunie să ne simţim superiori celorlaţi. De fapt, cred că nu suportăm să fim inferiori celorlaţi. Îţi dai seama cât de rău am ajuns noi oamenii mari? Avem complexe de inferioritae din cauza maşinilor pe care le conducem, a pantofilor şi hainelor ce le purtăm. dacă Dumnezeu nu s-ar întrista văzând cât de mult ne-am îndepărtat unii de alţii, cu siguranţă că s-ar amuza teribil de tare.
Ştii de unde sentimentul ăsta de inferioritate sau de superioritate? Pentru că în loc să ne raportăm la Dumnezeu, ne raportăm unii la alţii. În faţa Lui suntem cu toţii egali. E ca şi cum ai sta într-un zgârie nori şi te-ai bucura că eşti mult mai sus decât trecătorul de pe stradă. Când de fapt, în comparaţie cu muntele Everest, eşti cam la acelaşi nivel cu toţi oamenii.
Aşa că, scumpa mea fiică, te rog să rămâi cât mai multă vreme aşa cum eşti acum. Eşti atât de frumoasă încât nu mai ai nevoie de nimic în plus.

 

OPINII LIBERE

Vorbirea noastra ... cea de toate zilele

Vă propun un mic exerciţiu vizual: Priviţi pe arterele principale pe care circulaţi zilnic! Care sunt mărfurile şi serviciile care vă sunt livrate la tot pasul în vremurile noastre? Răspunsurile vor fi aceleaşi, indiferent de oraş, zonă, regiune a ţării: telecomunicaţiile, băncile şi farmaciile. Iar mai recent veţi observa casele de amanet şi casele de pariuri tronând prospere la fiecare colţ de stradă. La modul simplist, am putea spune că s-a ajuns la un grad ridicat de comunicare între oameni. La fel, am putea deduce la prima vedere că am atins un nivel de bunăstare financiară care ne permite să avem relaţii de lungă durată cu instituţiile bancare. Sună minunat, nu-i aşa? Iar în ceea ce priveşte sănătatea, ei bine, am înţeles, se pare, în sfârşit beneficiile uimitoare ale generoasei oferte de medicamente, alifii şi poţiuni miraculoase, rămânând clienţi constanţi ai lanţurilor de farmacii.
Toate bune şi frumoase... dacă ne oprim aici!, la privirea aceasta superficială, liniştitoare de conştiinţă şi ne vedem în continuare de treburile noastre cu adevărat importante, de zi cu zi. Însă, de ce să ne păcălim, de ce să ne lăsăm în voia vremurilor?!
De ce credeţi că s-au înmulţit magazinele ce ne livrează servicii de telecomunicaţii, băncile şi farmaciile? Ce ne spune acest lucru despre noi, oamenii vremurilor noastre?
Este unanim recunoscut, propagat si trâmbiţat în toate cercurile şi pe toate palierele că ne aflăm într-o eră a comunicaţiilor globale. Adică, fără cuvinte pretenţioase, spus mai pe şleau, acest lucru înseamnă că vorbim mult, des, cu oricine, în orice colţ al lumii ar fi. Însă de ce o facem şi ce anume comunicăm? La o privire globală (ce ne impresionează cuvântul acesta, nu-i aşa?) am putea spune că vorbim mult pentru că avem multe de transmis: impresii, emoţii, întâmplări, directive, negocieri, etc. De fapt, chiar dacă avem multe de comunicat, nu am vorbi atât de mult la telefon sau pe internet, în condiţiile în care ne-ar costa la buzunar foarte mult. Însă suntem cu totul încurajaţi de ofertele extrem de generoase ale furnizorilor de servicii de telefonie mobilă si internet. Mii şi mii de minute de convorbiri în reţea şi în afara reţelei primim în fiecare lună la preţuri acceptabile. Iar internet... nelimitat.
Telefonul, de altfel, este singurul lucru fără de care nu putem pleca de acasă sau, dacă o facem, ne continuăm ziua într-o nelinişte de nesuportat. Gândul ca suntem sunaţi de prieteni, cunoştinţe, familie şi nu suntem de găsit, ca nişte persoane importante ce suntem şi apoi trebuie să dăm explicaţii de ce nu am răspuns, devine chinuitor. Suntem sub influenţa unei puternice impresii că suntem indispensabili în rezolvarea situaţiilor zilnice ale semenilor noştri. Mai mult, orice moment în care suntem singuri cu noi înşine devine agasant, căutând imediat cu frenezie să intrăm pe internet, pe telefon sau să deschidem televizorul.
Privind către înţelepciunea populară românească, regăsim vorba aceea de mult uitată: „Vorba multă, sărăcia omului.” Referinţa la sărăcie era îndreptată către cea a lipsei de avuţie, astfel încât vorbirea multă era egală cu pierderea timpului şi nelucrarea pentru câştigarea traiului zilnic. Însă în zilele noastre, cuvântul capătă o altă dimensiune, mult mai adâncă.
Astăzi, cu atât mai mult, vorbirea deşartă, fără sens, bârfa (în special), vorbirea de rău despre alţii (cu dreptate sau fără), interesul sporit către faptele, vorbele şi, mai nou, postările pe internet ale altora, reprezintă cumulat simptomul unei boli grave: FUGA DE SINE ÎNSUŞI.
Omul zilelor noastre nu suportă să rămână singur, să se adâncească în adâncul fiinţei sale, să-şi găsească reperele morale şi sufleteşti, dar, mai ales, să se cunoască pe sine însuşi: cine este, de unde vine şi încotro se îndreaptă. Şi, totuşi, dacă scopul acestei adânciri în sine a omului este atât de nobil şi de benefic, atunci de ce se fuge cu atâta osteaneală, zi de zi, ca de un cataclism uriaş? Pentru că cunoaşterea de sine, realizată cu cea mai mare sinceritate, presupune descoperirea, recunoaşterea si asumarea propriilor neputinţe, şi slăbiciuni. Presupune confruntarea finală între ceea ce apare în faţa celorlalţi, ceea ce ştiu ceilalţi că eşti şi ceea ce eşti cu adevărat. Uneori mă gândesc cum ar fi dacă toate păcatele, slăbiciunile şi neputinţele noastre ar fi perfect vizibile pentru toată lumea. Fiecare să meargă cu sufletul la vedere, aşa cum e, murdar, deformat, mutilat de toată împrăştierea noastră în lucruri neimportante, în greşeli, în gânduri şi vorbe rele şi fără sens, ani de-a rândul. Cred că nu ar mai vorbi om cu om, ci fiecare şi-ar vedea de ruşinea lui.
Cunoaşterea de sine însuşi  este într-adevăr un cataclism interior care implică toate resursele sufleteşti. Este cel mai greu lucru pe care îl avem de făcut. Însă nu realizăm că este în acelaşi timp şi cel mai minunat lucru care ni se poate întâmpla, deoarece la finalul descoperirii şi asumării neputinţelor noastre regăsim resortul sublim al întregii noastre fiinţe - Îl găsim pe Dumnezeu.
Nu te poţi regăsi pe tine însuţi, fără să-L găseşti pe Dumnezeu, sălăşluind ca un Împărat drept, dar multmilostiv, în adâncul inimii tale. „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 12:9), a fost răspunsul primit la cererea adresată de Sf. Ap. Pavel de la Domnul Hristos. Puterea Harului lui Dumnezeu se desăvârseşte întru slăbiciunea inimii noastre, în sufletul smerit, conştient de propria păcătoşenie şi cu voinţa îndreptată către Bine. Găsindu-L pe Dumnezeu, vei privi cu atâta dragoste şi înţelegere spre neputinţele celorlalţi, cum nu bănuiai că eşti capabil. Întreaga fiinţă este renăscută, sensul însăşi existenţei proprii este clarificat, iar importanţa propriului suflet în faţa veşniciei devine primordială, vitală, de neegalat. Nu mai eşti la fel.
Omule drag, vorbeşte în fiecare zi, doar atât cât e nevoie, iar dacă nu ai nimic bun de zis despre alţii, atunci rămâi în tăcere şi scufundă-te în inima ta şi vorbeşte cu Singurul care te cunoaşte şi te iubeşte aşa cum eşti, te ajută oricând, oriunde şi în orice problemă, iar de-ţi vei deschide inima, îţi va da bucurii negrăite încă din lumea aceasta. Asta vrea Dumnezeu de la noi: să folosim miile şi miile de minute gratuite, dăruite, ale vieţii noastre, vorbind cu El, Cunoscătorul de inimi.

Simona Mihalescu – Sfatul Familiei

 

INTORŞI DE LA MOARTE

Readusă la viaţă

Bunul Dumnezeu a îngăduit să fiu salvată de la moarte, cu ajutorul şi mijlocirea Sf. Mare Mucenic Efrem cel Nou. Era ziua de 6 ianuarie 2010, dimineaţă în care nu m-am mai putut ridica din pat din cauza unor dureri cumplite de spate (simţeam că am acolo înfipte parcă toate cuţitele din lume). Nu am putut merge nici măcar la Sfânta Liturghie, cu toate că deja eram sub ascultarea bunului şi minunatului meu duhovnic.Soţul meu m-a ajutat să urc în maşină şi m-a dus într-o localitate, la un anume domn care “să îmi pună la loc spatele”, fiindcă toată lumea zicea că este coloana de vină. Durerile au revenit, mai mari şi mai intense, iar în final am fost internată în spital.După multe analize şi investigaţii, nici un diagnostic, ba dimpotrivă am fost trimisă la psihiatrie pentru “o boala închipuită” a mea, zicând medicii respectivi că eu îmi induc singură febra şi durerile atât de mari.Am fost externată pentru puţine zile, timp în care mi-a fost mult mai rău, dar totodată zicându-mi-se de cei  din familie să stau în pat, că “mă trage patul”, lucru şi mai dureros pentru mine, căci nimeni nu mă credea că sunt bolnavă, şi aceasta la sugestia medicilor, pentru care mă rog şi acum, şi îl rog pe Sf. Efrem să le fie mereu alături. Când am fost reinternată, mi s-a făcut un favor şi am fost pusă într-o rezervă cu acelaşi diagnostic: boala închipuităÎntr-una din zile, în timp ce eram perfuzată (nu puteam mânca) am adormit, în dreptul uşii a apărut un părinte călugăr, îmbrăcat în negru, înalt, care stătea în poziţie puţin aplecată cu corpul şi capul, parcă să mă vadă mai bine. M-am trezit brusc, aveam o mare linişte şi bucurie, parcă totul era aievea şi totuşi nu mai vedeam nimic şi pe nimeni.Am întrebat pe părintele duhovnic cine ar fi putut să fie, că mi-a dat atâta linişte şi bucurie şi chiar nu am mai simţit durere. Sfinţia sa mi-a spus că m-a vizitat un Sfânt şi că îmi voi da seama cine a fost când îl voi vedea în icoană. Am fost externată la cerere, tot la sugestia părintelui duhovnic, şi internată la un alt spital, în alt oraş.Aici am fost vizitată de maica stareţă S. (prin care Dumnezeu şi Sfinţii Lui au lucrat pentru mine şi m-am întors la credinţă) şi mi-a adus să mă închin la racla cu scoarţă din copacul unde a mucenicit Sf. Efrem cel Nou.Am simţit în tot corpul “furnicături”, bucurie, m-am umplut de har, dar tot nu mi-am dat seama că m-a vizitat din nou Sfântul care a fost şi la spital. Între timp am fost diagnosticată cu embolie pulmonară şi multiple infarcte pulmonare, după ce iniţial mi s-a spus că 90% este cancer pulmonar. În sinea mea preferam să fie cancer decât TBC (între timp am început să expectorez cheaguri mici de sânge), fiindcă am stat mult înainte cu nepoţeii şi era riscul să fi contactat boala şi ei.
IMG_2822Eu am fost tare liniştită, în legătură permanentă cu duhovnicul meu şi “cu maicile mele de suflet”. După multe zile de spitalizare, m-am întors acasă şi am fost vizitată de maica stareţă, aducându-mi de data aceasta două iconiţe cu Sf. Efrem cel Nou, care era aşa înalt, cum îl văzusem. Am simţit acelaşi lucru şi aceeași stare ca atunci când am fost vizitată de Sfânt la spital şi mi-am dat seama că a fost mereu alături de mine, zi şi noapte.
I-am aprins imediat Sfântului o candelă şi i-am promis că îi voi coase un fes şi, atunci când va îngădui, voi merge să i-l duc. În ziua de 5 mai, de prăznuirea Sf. Efrem, i-am aprins candela, am aprins tămâie, i-am pus flori la icoană  şi, parcă copilăreşte, i-am pus fesul pe o vază deasupra icoanei, parcă, ziceam eu, să vadă Sfântul că m-am ţinut de promisiune. I-am făcut și două poze cu telefonul. În cea de a doua poză de pe telefon (le păstrez cu mare drag) a apărut în dreapta Sfântului, jos, o lumină puternică, probabil ca semn că este cu mine.
La timpul potrivit m-a dus Sfântul Efrem şi la Sfintele sale moaşte, la Nea Makri, ce mare bucurie! Sfântul mă ajută neîncetat, atunci când îi cer ajutorul şi îl rog întotdeauna să mijlocească pentru cei aflaţi în suferinţă.
Am mai avut o întâmplare cu Sfântul Efrem, şi chiar pe loc i-am văzut ajutorul, în legătură cu draga mea nepoţică Antonia. După ce am fost împreună într-un pelerinaj la câteva mănăstiri din Moldova, într-o noapte ea a făcut o criză de apendicită, i se tăia respiraţia de durere şi nu-i puteam atinge burtica.
Nepoţica trebuia să plece a doua zi împreună cu părinţii în concediu, dar nu am avut ce face, la ora două noaptea am dus-o la spital. Înainte de a pleca i-am dat ulei de la Sf. Efrem, am uns-o peste tot, dar am şi mers la icoana Sfântului şi, prosteşte, copilăreşte, l-am mustrat, l-am certat şi l-am ameninţat că nu o să-i mai aprind deloc candela dacă nu o ajută pe nepoţica mea.(Ce nesăbuită am fost!)
Să mă ierte dragul meu Sfânt, dar în momente aşa grele parcă ţi se întunecă mintea, nu mai realizezi ce vorbeşti şi, ca răspuns, până la Timişoara nepoţica mea nu a mai avut nici cea mai mică durere cu toate că leucocitele erau 12.000.
Sunt doar câteva întâmplări cu Sfântul meu drag, despre care aş vorbi tot timpul, căruia îi ard neîncetat candela şi îi citesc des acatistul. Minunat lucru să ai ocrotitor aşa un mare Sfânt, pe care îl rog mereu să ajute pe cei aflaţi în suferinţă, cum le este de folos, dar şi să ocrotească pe cei dragi mie, pe părintele duhovnic, pe maici, pe preoţi, pe doctori, care “lucrează” pentru mine şi pentru familia mea.
Minunat lucru, de asemenea, să fii prietenul unui Mare Sfânt Mucenic, să-l ai mereu aproape şi el să facă parte din viaţa ta. Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Efrem, că ne înveţi să nu căutăm iubire de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Maria S. din Arad
18 noiembrie 2013

 

 

INTORŞI DE LA MOARTE

Readusă la viaţă

 

Titel şi Marina sunt de lângă Constanţa şi în urmă cu câţiva ani mergeau la oraş cu dubiţa personală să cumpere unele produse necesare prin gospodăria femeii şi atelierul bărbatului. Titel e cel mai priceput meşter din sat, chiar din Nordul judeţului. Are strung, maşini de găurit, aparate de sudură, tot felul de maşinării de lucrat pământul şi de scormonit ţarina. Taie, frezează, sudează şi ciocăneşte toată ziua, iar noaptea-şi face planuri pentru următoarele luni. Morile de cereale din toate satele vecine sunt operă proprie, iar comenzile sunt pe măsură, acum lucrând la o foreză motorizată de găurit pământul şi piatra, pe principii hidraulice.  Revenind la drumul cel aveau de parcurs, punctăm încă de la început că nu prea aveau tangenţe cu biserica, precum majoritate cuplurilor moderne postdecembriste din România.
La un moment dat, datorită unor acumulări de noroi şi apă de pe carosabil, Volkswagenul transporter acvaplanează, direcţia şi controlul maşinii fiind pierdute de către şofer. Doar atât a mai apucat Titel să srige: “aveţi grijă mare şi atenţie, că ne vom răsturna”. Alături de cei doi soţi se afla şi mama soacră, femeie în etate, care le cunoaşte pe toate, inclusiv construncţii, mecanică, legumicultură, animale, morărit şi panificaţie! Femeia abia apucă să-şi pună mâinile-n cap şi să icnească, până ce maşinuţa noastră se răstoarnă într-o rână, pe marginea şanţului.
Nici unul dintre cei trei nu avea centură de siguranţa, aşa că se lovesc puternic cu capul de bord sau de speteaza scaunelor.
Primul dezmeticit, bărbătul scoate cele două femei din interior şi încet încet fiecare face inventarul la răni, contuzii şi vânătăi.
Lumea pare să fie în regulă, toate bune şi frumoase, dar când se întorc însă acasă, îşi dau seama că soţia, Marina este încă în stare de şoc.
Povestindu-le, nici chiar ei nu îi vine a crede prin ce a trecut pe parcursul acelor secunde cât a durat micul accident. Chiar în timpul impactului a văzut scena din exteriorul maşinii, de undeva de sus, de la câţiva metri înălţime, inclusiv trupul ei lovindu-se puternic de bordul auto-utilitarei. Are ochiul vânăt, a văzut de undeva de sus scena impactului, dar nu a simţit nimic şi nu-şi explică ce şi cum sa întâmplat.
Aşadar sufletul îi ieşise din trup, datorită unui puternic şoc emoţional şi-şi lăsa trupul neînsufleţit pe mâna groparilor.
A fost extrem de conştientă de ce s-a întâmplat, i-a fost destul de greu când a reintrat la loc în carne şi oase, dar totul rămâne de nedescris, având în vedere stările emoţionale experimentate.
Au mai fost şi alte cazuri similare, de moarte subită datorită fricii, dar nu prea ştim să se fi întors cu atâta acuitate, vreun sufleţel de la Domnul, în latura noastră lumească.
Iată că s-a milostivit de ei, pentru că imediat familia cu pricina a apucat cu încredere Calea, Adevărul şi Viaţa.

        Redacţia Sfatul Familiei

 

ALARMĂ MEDICALĂ - Ştiinţă sau nebunie?

Inaugurăm o serie de argumentaţii la puncte tematice des întâlnite în dezbaterea pe tema pro-life, pentru-viaţă:
Găsiţi aici răspuns la întrebarea: ce spune ştiinţa despre prezervative?

1.Prezervativele eşuează la utilizatorii de rând: prezervativul este cea mai folosită metodă de contracepţie din lume. Totuşi, potrivit cu principalul curent de gândire al surselor ştiinţifice, eficacitatea sa a fost exagerată de promotorii ei. După folosirea a doar 10 prezervative, probabilitatea unui eşec este de cel puţin 57%, potrivit Contraceptive Tehnology (Tehnologie contraceptivă).
Autorii cărţii au punctat rezultatele a 15 studii pe prezervative utilizate în timpul raporturilor heterosexuale şi au descoperit că 4,6% din ele s-au rupt şi 3,4% au alunecat parţial sau complet. Au descoperit în total o rată de eşec de 8,1%. Asta înseamnă că aproximativ 1 din 12 utilizări de prezervative eşuează. Eşecul rezultă în expunerea la toate bolile cu transmitere sexuală pe care le are un partener şi într-o posibilă sarcină. Chiar şi prezervativele de calitate superioară folosite în cea mai eficientă manieră posibilă de către cupluri adulte, educate, monogame, eşuează la o rată ridicată în condiţii reale.

2. Prezervativele înseamnă expunere la boală: Datorită ratei mari de eşec a prezervativelor, tinerii activi sexual şi adulţii care se bazează pe ele sunt, practic vorbind, în mod sigur expuşi constant la boală, afară de cazul în care partenerul lor nu are nici o boală. Iar dacă partenerii nu au nici o boală, nu este nevoie de prezervativ pentru protecţie împotriva vreunei boli. Studiile au scos la iveală faptul că folosirea prezervativului poate scădea cu 75% şansa transmiterii HIV de la un partener cu HIV pozitiv la un partener cu HIV negativ dacă partenerii sunt monogami; totuşi rămâne un risc substanţial. Prezervativele sunt mai puţin eficiente în prevenirea răspândirii HIV când sunt folosite de cei care se angajează în comportamente cu risc ridicat, precum promiscuitatea sau sodomia. Prezervativele nu pot proteja împotriva bolilor cu transmitere prin contact cu pielea, precum herpesul sau HPV (virusul papiloma uman). Chiar faţă de alte boli, împotriva cărora prezervativele sunt eficiente, ele prezintă încă un risc ridicat. Rata infecţiei cu sifilis scade de la 1,86% la 0,65% prin folosirea prezervativului, iar cea a gonoreei de la 15% la 8%. Prezervativele sunt chiar mai puţin eficiente împotriva altor boli cu transmitere sexuală.

3. Prezervativele pe durată înseamnă sarcină: În decursul unui an, 15% din femeile active sexual ale căror parteneri folosesc prezervative rămân însărcinate, potrivit cu Tehnologia Contraceptivă şi cu alte surse ştiinţifice însemnate. După 2 ani 28% din femei rămân însărcinate. După 3 ani rata e de 39%. După 4 ani 48%. După 5 ani, 56%. Aceste cifre reies din studiile cuplurilor adulte căsătorite care folosesc prezervative noi, păstrate corespunzător care nu s-au degradat. Cifrele referitor la tineri, la femei cu mai mulţi parteneri, la săraci şi la oamenii din lumea a treia care folosesc prezervative expirate sau păstrate necorespunzător, arată probabil ceva mai rău. Rata ridicată a eşecului prezervativelor reprezintă scăpări constante în timp, făcând ca, în mod inevitabil, multe episoade de acte sexuale să devină echivalente cu sexul fără prezervativ.

4. Promotorii de prezervative folosesc probe irelevante: Fondul Populaţiei Naţiunilor Unite (FPNU) şi alţi promotori de prezervative  la nivel global susţin că prezervativele au o rată de succes de 98% în loc de 85%, rata de reuşită atestată în studiile reale. Rata de reuşită de 98% se bazează pe folosirea ideală a prezervativelor de fiecare dată de adulţi bine pregătiţi şi foarte disciplinaţi sub monitorizare ştiinţifică. Ceea ce este relevant este rata succesului prezervativelor de către populaţia obişnuită, sub impulsul momentului, care eşuează câteodată în a pune corect prezervativele şi a le înlocui imediat ce se rup, în timp real şi în mod constant. Chiar studiile făcute pe cupluri adulte căsătorite ce folosesc prezervative noi şi păstrate corespunzător au o rată de reuşită de 85% după o perioadă de 12 luni. Adolescenţii necăsătoriţi, deseori ţinte ai promotorilor de prezervative, au aproape fără îndoială, rezultate mai îngrijorătoare.

5. Prezervativele nu au oprit epidemiile SIDA: În ţările din lumea a treia care au făcut din folosirea prezervativelor strategia primară de prevenire SIDA, rata infecţiilor cu HIV a continuat să crească sau, în cel mai bun caz, nu s-a micşorat semnificativ. În 2004, jurnalul Studii în Planificarea Familială a dedus că: „Nici un exemplu clar nu a apărut încă dintr-o ţară care a stopat o epidemie generalizată, în primul rând prin mijloacele promovării prezervativelor”. Totuşi, Naţiunile Unite, Uniunea Europeană şi ţările sale membre, unele agenţii din S.U.A şi organizaţii internaţionale au continuat să promoveze folosirea prezervativului ca metodă primară de combatere a răspândirii virusului HIV şi a altor boli cu transmitere sexuală. Nu numai că prezervativele eşuează în mod regulat, chiar şi atunci când sunt folosite consecvent şi corespunzător, dar oamenilor nu le plac. Potrivit buletinului Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, din martie 2004, 44% din cuplurile căsătorite care au început să folosească prezervative pentru controlul naşterilor au încetat să le folosească după un an. În ciuda acestui lucru, şi în ciuda acceptării faptului că rata eşecului prezervativelor pentru prevenţia sarcinilor este de 50% de ori mai mare decât a pilulei, buletinul recomandă ca promotorii controlului naşterilor să încerce să convingă cuplurile căsătorite să înlocuiască pilula cu prezervativul. Buletinul nu a menţionat multele probleme de sănătate cauzate de pilulă, inclusiv riscul bolilor cu transmitere sexuală, ca motive pentru înlocuire, doar prevenirea HIV.

6. Abstinenţa şi monogamia opresc SIDA: Uganda, a cărui preşedinte şi prima doamnă au ales să evidenţieze abstinenţa şi monogamia în locul prezervativelor în eforturile lor de prevenire SIDA, a fost, pe departe, cel mai bun rezultat de combatere a HIV în lumea a treia. Programul ABC al Ugandei – Abstinenţă în primul rând, să fi fidel într-o relaţie şi să foloseşti prezervativul dacă nu eşti – a redus rata infecţiei cu HIV la adulţi de la 18% la 7%. Filipinele au ales să pună accent pe abstinenţă şi monogamie în paralel defavorizând prezervativele, iar rata HIV a rămas doar 113 pe milion de locuitori, potrivit cu Programul Naţiunilor Unite pentru HIV/SIDA (UNAIDS). Tailanda, o ţară cu o populaţie asemănătoare în aceeaşi parte a lumii, a pus accent pe folosirea prezervativului şi are o rată a infecţiei cu HIV de 80 de ori mai mare.

7. Ele nu funcţionează: Aproape toată lumea cunoaşte campania imensă de promovare a folosirii prezervativului care a continuat de decenii, inclusiv distribuirea gratuită a prezervativelor cu milioanele prin şcoli şi clinici de sănătate. Evident, ceva nu merge. Numărul adolescentelor care rămân însărcinate în Statele Unite este încă la un nivel foarte ridicat (750.000 anual) în ciuda unei scăderi în ultimii ani datorită unei creşteri a castităţii; peste un milion de avorturi se efectuează în fiecare an în Statele Unite; iar rata bolilor cu transmitere sexuală a ajuns la un nivel record. Jumătate din cele 19 milione de infecţii noi cu transmitere sexuală în America se întâlnesc la tineri cu vârste între 15 şi 24 de ani, potrivit Centrului de Control al Bolilor (Center for Disease Control, CDC). CDC spune că 25% din adolescente au acum o boală cu transmitere sexuală, inclusiv 40% din cele care au spus că au făcut sex.
Aşadar cine le recomandă, se cade să se informeze pur ştiinţific, din cel puţin 3-4 surse, asta pentru că implicaţiile folosirii acestui cauciuc, are efecte fizice, sufleteşti şi duhovniceşti pe măsură.

Redacţia Sfatul Familiei, din surse Provita Inernaţional.

 

CAZURILE PROVITA
Iulie 2014

Mariana şi Chenan cu 7 copii, îngrijesc încă 2 ai fratelui
Pe strada Ion Cassian de sub Pod Butelii (Constanţa) într-o casa din barăci, cu camere improvizate, locuiesc 4 familii, circa 30 de suflete pe 40 metri pătraţi. Mariana are 6 copii, e însărcinată cu al 7 lea, o singură cameră unde trăieşte cu Chenan tatăl copiiilor, turc nebotezat ortodox, dar tată foarte responsabil. Nu au nici un venit afară de alocaţie, iar Chenan bolnav de gută şi reumatism lucrează cu ziua, oriunde e de treabă, “ca să mănâncă şi copiii lui”. Pe lângă cele 9 sufleţele, în cameră mai locuieşte şi o mamaie, iar cei doi au grijă şi de copiii fratelui Marianei, părăsit de femeie pentru altul mai înstărit. Dumnezeu să le ajute!

Văduva din Lumina cu 4 copii
Cătălina din Lumina, are trei copiii, între 6 şi 12 ani, iar soţul a căzut la datorie, într-un accident de muncă la Midia Năvodari, în urmă cu 3 luni. Imediat după această tragedie, află că este însărcinată cu al patrulea copil, acum în 5 luni. Nu are nici un venit, e casnică şi îngrijeşte de copii, în mica gospodărie, ducându-şi cu demnitate şi smerenie crucea la 33 de ani. Între timp Cătălina a născut o frumuseţe de fetiţă, iar dosarul de pensie s-a rezolvat favorabil, Slavă Domnului!

Crucea Roxanei din Techirghiol
Roxana a nascut la 17 ani pe Elena Gabriela în urmă cu 2,5 ani biruind atacurile şi impulsurile spre avort, iar barbatul a părăsit-o după 5 luni pentru alta, mai tânără? Urmare a unui accident de maşină din copilărie, are tăieturi şi cusături pe tot abdomenul, nu are splină şi un mic defect la vorbire, nu are tată şi locuieşte în Techirghiol cu bunica grav bolnavă cu pietre mari la rinichi şi tumoră gravă pe ficat, la fiere. Bunicul este cardiac şi singurul susţinator al familiei!

Femeia singură din Murfatlar

Tanti Saveta, are 72 de ani şi de când a rămas văduvă, neamurile soţului au gonit-o din casa acestuia, neavând partajul succesiunii finalizat. Nu a putut avea copii, este singură şi cu un venit de 120 de lei de la CAP Basarabi, abia de-şi plăteşte chiria la o cameră în localitate, fară a mai vorbi de utilităţi, alimente, medicamente ori îmbrăcăminte. Stă în gazdă la curte, în  Murfatlar, vizavi de supermarket.
Femeia din Dobromir însărcinată cu al 10 lea prunc
Irina este „grea” cu al 10 lea prunc, 5 sunt în plasament, 4 + 1 cu ea, ultimul bărbat a părăsit-o, iar veniturile echivalent nule. Vecina ei însă are 13 şi toţi pe acasă, ortodocşi români şi frumoşi. La Dobromir, după Deleni îi vizităm cu cele necesare.

Familia din Moviliţa cu 12 copii
Sunt  7 minori si Gabriela Anişoara a născut al 12 lea prunc. Fără ecografii, fără triplutest, fără investigaţii, căci aşa natural i-a purtat, născut, alăptat şi crescut pe toţi, mărturisind că nu a ajuns cu ei deloc la spital, nici măcar la cabinetul din sat, în cei 24 de ani de când îşi creşte odraslele! Rezultatele? Mergeţi şi vedeţi, sau citiţi cele 3 articole din numerele trecute ale revistei. Ultimul copil, botezat de Sf. Gheorghe, chiar cu numele Purtătorului de Biruinţă, a avut parte de o atenţie şi de o prezenţă selectă, IPS Teodosie a venit special şi a condus sfânta taină a botezului, alături de sobor de preoţi, diaconi şi cântăreţi.
Familia din bordei, Piatra
Cei 7 fraţi ai lui Ion ce locuiesc sub pământ, într-un bordei săpat la mână, nu au ca noi tablete şi iphoane, dar la ultima vizită săptămâna trecută i-am găsit spărgând o varză verde şi împărţind-o fără pâine, poate doar cu un fir de sare. Stau în Piatra, după Popas Taşaul, mergând spre Tulcea.

Apel către cititori şi cititoare                Fraţilor întru Iisus Hristos Domnul,  să punem umăr lângă umăr, pâine lângă pâine, gând, putere şi rugăciune, să sărim pentru  cei nevoiaşi; alături mai sunt  alte mii de cazuri asemănătoare. Hai să strângem rândurile la Provita şi Sfatul Femeilor în  fiece Miercuri de la 17, la Curtea Brâncovenească – Constanţa...Tel.Provita: 0745.049.202 Leonard Vancu,  Sfatul Femeilor: 0768.631.404  Florentina Avram,
Sf. Familiei: 0749.456.975 Simona Mihalexe Doamne ajută!                       Trăiască Frăţia!

 

Apel către cititori şi ctitori                Fraţilor ridicăm cu Mila Domnului un centru Provita - Mama şi Copilul undeva lângă Mănăstirea Sf. Ioan Casian. Suntem la stadiul de proiect în lucru, am achiziţionat terenul şi am înălţat 2 clădiri tradiţionale din chirpici, pentru a locui personalului ce deserveşte viitorul Centru Maternal. Cine poate ajuta financiar, uman la muncă, cu materialeriale, cu hrana zilnică pentru muncitori, este rugat să sune urgent la 0745.049.202 Leonard Vancu – responsabil de proiect. În acest Centru vor locui iniţial circa 30-40 de suflete; chiar acum sunt doi oameni fără venituri care locuiesc, păzesc, se roagă şi muncesc la primele aşezăminte deja ridicate.