Nr.7 Iun-Aun 2015

 

Nr.6 Oct-Nov 2014

Nr.5 Iul-Sep 2014

Nr.4 Apr-Mai 2014

 

 

SF nr7 Iun 2015
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
SF nr6 Oct 2014
Eufimia sau Grigorie
Naştere Naturală
Minciuna Copilăriei
Cuvântul care zideşte
Două mame
Şarpele sterilet
Eroi antici sau moderni?
Activitatea unui volintir
Cardul de sănătate
Sf.Familiei vs. Idol Media
Întorşi la viaţă
Pe palmele lui Dumnezeu
Singură cu 4 copii
Ava Arsenie Papacioc
Alte cazuri Provita

Flag Counter  

 

NOU: postaţi vă rugăm: Comentarii- Articole- Likuri-Propuneri, acum în josul paginii, cu afişare live

CLIC PE COPERTA pt Nr.7 pdf

 

 

 

Sfatul Familiei nr 6 (Oct 2014)

MINUNI LA NAŞTERE - Eufimia sau Grigorie

                M-am căsătorit la vârsta de 25 de ani și atât eu cât și soțul meu de-abia așteptam să avem și noi un bebeluș. Imediat după căsătorie am început să ne gândim căror sfinți să ne încredințăm copiii dacă ni-i va dărui Dumnezeu. Ocrotitoarea familiei noastre este Sfânta Muceniță Eufimia de la Calcedon și am promis să o numim Eufimia dacă va fi fetiță, iar dacă va fi băiețel, Grigorie, de la Sfântul Grigorie Decapolitul la care eu aveam mare evlavie și de la Sfântul Grigorie Palama, la care soțul meu avea mare evlavie.
                Am citit 40 de zile acatistele celor doi Sfinți și al Sfintei rugându-i să-i ia sub ocrotirea lor pe viitorii copii pe care ni-i va dărui Dumnezeu. Din partea medicilor, însă, am primit vestea că eu foarte greu voi rămâne însărcinată sau chiar deloc, din cauza unor probleme de sănătate, printre care și existența unui chist ovarian (cu care m-am căpătuit din cauza telefoanelor mobile pe care le-am purtat exact deasupra ovarului timp de doi ani) și fiind peretele abdominal slăbit, cu risc de hernie. Eu însă am lăsat totul în grija lui Dumnezeu, știind că se va rândui așa cum va voi El și nu cum zic medicii. De tratamente pentru problemele mele nu prea am avut timp să mă ocup și, deși mi se spusese să nu ridic mai mult de 1 kg, am fost nevoită, totuși, să o fac din cauza împrejurărilor în care m-am aflat în diferite momente.
Minunea s-a petrecut după trei ani, la 40 de zile de la trecerea la Domnul a Părintelui Justin Pârvu, care m-a învrednicit să ajung la înmormântarea lui și m-a mai și răsplătit, mijlocind zămislirea acestui pruncușor. Am primit câteva sticluțe cu ulei de la mormântul Părintelui și l-am rugat pe el să-mi „monitorizeze” sarcina zilnic, pentru că știam care este pericolul ecografiilor de rutină și nu am vrut să le fac. În fiecare zi îmi făceam semnul Crucii cu uleiul pe burtică și-l rugam pe Părintele să-l apere pe pruncușor de toată vătămarea sufletească și trupească (în special simțeam nevoia să-l rog să-l apere pe prunc să nu se sufoce cu cordonul ombilical) și mai ales îmi dădeam în locul unde era peretele abdominal slăbit și-l rugam să coasă cum știe el mai bine ca să pot să țin sarcina și s-o duc cu bine până la termen. Citeam Acoperământul Maicii Domnului în fiecare zi și acatistele celor doi Sfinți Grigorie și al Sfintei Eufimia, căci nu știam ce va fi, și m-am spovedit și m-am împărtășit în fiecare Duminică până pe la 4-5 luni, după care mai rar, din cauza drumului cu mașina, iar când nu am mai putut călători deloc cu mașina, am luat aghiasmă mare în fiecare zi, cu binecuvântarea duhovnicului. Am mai primit apoi mai multe sticluțe cu mir de la o prietenă care fusese în pelerinaj în Grecia, de la Sfântul Nectarie, Sfântul Porfirie, Sfânta Paraschevi și alți sfinți, cu care de asemenea mă dădeam pe burtică. La cine aș fi putut să apelez să-mi „monitorizeze” sarcina așa de bine dacă nu la acești bineplăcuți și prieteni ai lui Dumnezeu care sunt întotdeauna gata să te ajute? La medicii care urmăresc doar câștigul lor și  care-ți fac tone de ecografii și-ți pun diagnostice greșite de malformații și Sindrom Down și te pun apoi să-l avortezi? Așa că până în luna a noua nu am făcut nicio investigație, însă mă rugam la Dumnezeu și la sfinți să-mi scoată în cale un medic potrivit mie (de preferință femeie, dacă  se poate) cu care să nasc și care să mă primească, în primul rând, având în vedere că vin în luna a noua fără nicio investigație făcută. Mai aveam două săptămâni pînă să nasc și, cu binecuvântarea duhovnicului, am făcut o vizită la spitalul privat ISIS, sperând că mă vor lua în evidență acolo. Spre bucuria mea, medicul era femeie - doamna Ioana Buda. Tânără, dar profesionistă, foarte binevoitoare, devotată meseriei și care mi-a respectat decizia de a nu face ecografie decât dacă e cazul. Am fost la două consultații la care numai a monitorizat inima pruncușorului și doar la ultima m-a rugat să fac o ecografie rapidă ca vadă exact poziția copilului și numărul de săptămâni. Copilul era întors cu capul în jos și foarte bine dezvoltat încât s-a mirat și dânsa. Eram la termen, așteptam doar contracțiile și declanșarea nașterii care, însă, nu mai apăreau. A apărut, în schimb, o mică complicație. Copilașul apăsa foarte tare cu piciorușele și mi-a declanșat o criză biliară în urma căreia vomam tot ce înghițeam, inclusiv apa, și spatele mă durea îngrozitor, că nu trecea durerea în nicio poziție și nici nu puteam să dorm. Doamna Ioana Buda m-a internat rapid, mi-a făcut analizele, fiind pregătită să-mi facă și cezariană dacă e cazul. Am stat pe perfuzii vreo trei zile până când mi-a trecut criza și a făcut tot posibilul să evite cezariana, vrând să mă ajute să nasc natural, așa cum îmi doream. După externare, mă chema la câteva zile să monitorizeze inima copilașului și să vadă dacă sunt bine. Nu prea mă puteam hrăni cum trebuie deoarece compresiunea din interior era foarte mare.  Era îngrijorată că nu mai apar contracțiile. La ultima monitorizare au început să apară contracțiile, dar frecvența cardiacă a pruncului scădea foarte mult. A avut intuiția că trebuie făcută rapid o cezariană iar eu am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu și bine am făcut pentru că pruncușorul avea cordonul ombilical în jurul gâtului și poate ar fi murit la o naștere naturală - iată cum a avut grijă Părintele Justin de pruncușor și exact când era periculos l-a scos la lumină. Și chiar cu două zile înainte de operație am primit de la un bun prieten, care auzise că am ceva probleme cu sarcina, o mică răcliță cu moaștele Sfinților Mucenici de la Aiud. Mi s-a părut o minune că au venit să mă ajute chiar fără să le cer eu ajutorul. După operație m-am recuperat foarte repede, încât se mirau și medicii. Însă le ceream tot timpul ajutorul Sfinților Mucenici ca să mă ridic din pat, ca să merg, ca să-mi ridic copilul și mă simțeam ca un fulg. În patru zile de internare nu am dormit decât o jumătate de oră, a treia zi de-abia, nu am băut decât apă, și abia în ultima zi un iaurt și o ciorbiță și în timpul acesta mai și alăptam. Și deși ar fi trebuit să fiu extenuată în condițiile acestea, eram mai vioaie și mai în putere ca toți ceilalți. Iată ajutorul sfinților! A luat nota 10 la scorul Apgar și s-au mirat și ei, că au spus că un bebeluș așa sănătos nu au mai văzut de mult. M-am bucurat că nu ne-au obligat să-l vaccinăm și ne-au respectat decizia. Fiind băiețel, i-am pus numele Grigorie, avându-i ca ocrotitori pe Sfinții Grigorie Palama, Grigorie Teologul și Grigorie Decapolitul și l-am botezat la 8 zile. Crește frumos, e cuminte, doarme noaptea, are 4 luni și când îi dau icoana cu Acoperământul Maicii Domnului o prinde cu mânuțele, se uită atent la ea și o pune pe piept. Îi dăm slavă lui Dumnezeu pentru acest dar, le mulțumim sfinților și îi rămânem recunoscători și doamnei doctor și personalului medical pentru tot ajutorul.

S. V.  Constanța

 

 

NAŞTERE

Natural, după operaţie

În urmă cu 2 luni s-a născut încă un membru în familia Anton, a preotului din satul Mireasa, comuna Târguşor. Este al patrulea copil, născut natural la o foarte scurtă perioadă de timp după o operaţie cezariană. Majoritatea medicilor nu vor să asiste la o naştere naturală după operaţia cezariană, aşa cum ne doream foarte mult.
Mă rugam în fiecare seară la Maica Domnului şi Sfinţi să mă întărească şi să mă învrednicească a naşte natural după numai doi ani de la cezariană, vrând să împlinim cuvântul din Sfânta Scriptură: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Facere 1, 28). Copilul creştea tot mai mult, pe fiecare zi ce trecea, şi eram foarte dezarmată şi de medicii cu care am vorbit (am fost la circa 5 medici). Prima oară am fost la Spitalul Judeţean având dureri, deoarece sarcina era cu risc de avort, motiv pentru care a trebuit să stau două săptămâni la pat urmând tratamentul. Rugându-mă la sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu, Sfântul Nectarie şi Sfântul Efrem, copilul creştea vizibil. Spre sfârşitul sarcinii, am mers la un medic ce aflasem că a asistat la naşteri naturale după cezariană şi hotărâsem ca să nasc şi eu aşa. Nu mai doream o nouă operaţie cezariană, deoarece în cazul meu, recuperarea a fost cumplit de dureroasă şi îndelungată, cu dureri de cap din cauza anesteziei şi cu neputinţa fizică de a îngriji ceilalţi doi copii mici. În plus, trebuia să învăţ pentru examenul de definitivat ce trebuia susţinut la nu mai mult de două luni de la naştere.
Împreună cu părintele făceam rugăciuni către Maica Domnului, Sfântul Efrem, Sfântul Nectarie şi Sfântul Nicolae pentru a ne întări Dumnezeu şi a trece peste neputinţe.
Pentru cele menţionate mai sus şi pentru alte considerente legate de cezariană, eram în stare să nasc oriunde, cu condiţia ca naşterea să se producă natural. Durerile se accentuau şi dorinţa de a naşte era din ce în ce mai mare, iar contracţiile au apărut la 39 de săptămâni. Am început să citesc acatistul Sfântului Nectarie, moment în care contracţiile creşteau în frecvenţă şi intensitate.
Având în vedere versetul din Sfânta Scriptură că „femeia în dureri va naşte fii” (Facere 3, 16), am stat acasă 4 ore din travaliu după care am ajuns la spital, unde m-am internat pentru naştere naturală, fără alte comentarii din partea medicului pentru că aveam dilataţia 8. Mă rugam cu cuvintele mele la Sfântul Nicolae pentru o naştere reuşită şi un copil sănătos, după cum s-a şi întâmplat la numai 5 minute de la travaliu.
Părintele, vrând să asiste la naştere, doamna doctor l-a poftit într-o sală de aşteptare, timp în care, fără să ştiu, s-a rugat şi el la Sfântul Nicolae, drept pentru care ajutorul Sfântului Ierarh Nicolae nu s-a lăsat aşteptat pentru că am născut natural după cezariană într-un timp atât de scurt. În semn de mulţumire, pruncul a primit numele Sfântului Nicolae.
În asemenea împrejurări de jertfă, de tensiune, teamă apelăm, chiar dacă nu avem o trăire duhovnicească autentică, la ajutorul sfinţilor. Ne dăm seama că suntem neputincioşi şi ne smerim recunoscând că fără puterea lui Dumnezeu nu putem izbândi. Îl simţim pe Dumnezeu alături de noi mai mult în aceste împrejurări concrete ale vieţii, decât dacă am sta comozi în casele noastre şi nu ne-am angaja la niciun demers duhovnicesc.
Cristina Anton

 

PAGINA COPILĂRIEI - Minciuna

David pornise destul de hotărât spre şcoală în acea zi. Din păcate, hotărârea durase doar până în dreptul parcului pe lângă care ducea drumul lui. Dar, până la urmă, ar putea să îl învinovăţească cineva pentru brusca lui schimbare de planuri? Vacanţa de vară se terminase mult prea devreme, afară era atât de cald şi frumos, iar veveriţa aceea jucăuşă îi apăruse brusc în faţă, făcându-i semn să îl urmeze în parc. Putea el să treacă mai departe indiferent? Dacă avea, sărăcuţa, nevoie de ajutorul lui? Ştia prea bine că din cauza asta nu va mai ajunge la prima oră, dar va găsi el o explicaţie. Asta cu veveriţa cu siguranţă nu ar putea fi crezută. Şi, oricum, de-abia a început şcoala. Poate nu observă nimeni.
Acum se plimba liniştit prin parc. Evident că nu mai dăduse de veveriţă, dar dacă tot era în parc, de ce să nu profite de vremea frumoasă de afară? Ce e drept, din când în când, îi mai venea câte un gând ce nu prea îl lăsa să savureze libertatea acelei ore, dar se străduia să îl alunge repede. Ce gând? Ei, unul legat de chiulitul de la şcoală. Fiind însă prima oară când chiulea, nu considera că este ceva grav.
Dar iată că pe alee îşi făcu apariţia un domn în vârstă, ce ţinea în lesă un câine.
„Să ştii că nu o să treacă pe lângă mine fără să mă întrebe ceva. Se vede că e bine dispus şi cu chef de vorbă. Ce o să-i spun că fac la ora asta în parc? Uf! De ce, oare, nu s-a scris în ghidurile de supravieţuire şi un capitol special: „Cum să scapi de bătrânii curioşi”? Degeaba faci pe mortul, că nu va trece mai departe. Şi nicio torţă aprinsă nu îl va înspăimânta. Doamne, dă-mi o idee!”
– Bună dimineaţa, băiete!, spuse domnul în momentul în care ajunse în dreptul lui.
– Mda, bună dimineaţa!, mormăi David.
– Ce dimineaţă frumoasă! Tocmai bună pentru o plimbare. Te-ai rătăcit cumva? Pari cam dezorientat.
– A... nu..., căutam ceva. Mi-am pierdut aseară telefonul şi mă gândeam că poate mi-a căzut prin iarbă.
– Lasă că te ajutăm noi. Îmi spui ce număr ai şi te sun, iar căţelul meu îl va găsi imediat. E detectiv de soi. E drept ca până acum a găsit doar arici, dar e timpul să se specializeze şi în telefoane. Tot văd dimineaţa copii căutându-le prin parc. Mă întrebam de ce, oare, nu sunt la şcoală la ora aceea, dar acum am descoperit misterul. Da, telefoanele astea sunt atât de uşor de pierdut!
David se înroşi la faţă şi nu mai reuşi să scoată niciun cuvânt din cauza nodului ce i se pusese în gât.
– Gata. Am înţeles. Nu te mai chinui. Mai bine spune-mi de la ce oră chiuleşti.
– De unde ştiţi?
– Am fost profesor mulţi ani de zile, aşa că nu mă mai poate păcăli niciun elev.
– Este pentru prima oară când fac asta. E ca şi când nu aş fi făcut.
– Da, ai dreptate. Prima oară nu se pune. Ar trebui să se dea chiar şi o lege, în care să se spună clar: „Persoanele care chiulesc pentru prima oară sunt absolvite de orice vină. Din această categorie fac parte: elevii, profesorii, doctorii, pompierii...”
– Stai, îl întrerupse băiatul. Pompierii nu au voie. Şi nici doctorii.
– De ce nu? Suni disperat la pompieri, iar centralista îţi va răspunde amabil: „Ne pare rău. Nu putem trimite maşina. Astăzi şoferul chiuleşte motivat. O face pentru prima oară”.
– Dar la mine nu este atât de grav.
– Ba este. Gândeşte-te cum ar fi să vină o salvare la un accidentat, iar doctorul să se scuze: „Îmi pare rău că v-aţi rupt piciorul, dar eu am lipsit când s-a predat lecţia despre picior. Însă mă pricep foarte bine la restul corpului. Nu vă mai doare şi altceva?”.
– Dar dumneavoastră nu aţi chiulit niciodată?
– Ba da, am chiulit şi eu, dar ştiam că nu e bine ceea ce fac. Aşa cum şi tu ştii acum. Nu-i aşa?
– Da. Nu mă simt prea în largul meu. Nu ştiam însă de ce.
– Ei, conştiinţa nu te lasă în pace.
– Şi de unde ştiu eu dacă fac ceva bine sau rău? Conştiinţa nu vorbeşte.
– După cât de liniştit eşti. Acum nu eşti, deci înseamnă că ai luat o hotărâre greşită. Iar ca să nu auzim glasul conştiinţei şi să facem ceea ce dorim, începem să ne minţim că nu e grav, că e prima oară, ca şi alţii fac la fel. Şi astfel, încetul cu încetul, o acoperim de nu se mai aude, biata de ea. Mai ţii minte povestea „Prinţesa cea adevărată şi bobul de mazăre”? Prinţul, ca să verifice dacă este o prinţesă adevărată, a pus-o să doarmă pe nouă saltele, sub care aşezase un bob de mazăre. Bobul acela este conştiinţa. Dacă reuşim să o simţim, atunci vom fi nişte oameni adevăraţi.
– Mda. Nu mă gândisem la asta. Şi acum ce să fac?
– O soluţie ar fi să îţi cumperi şi tu nouă saltele.
– Hei, staţi! Doar nu o să umblu cu saltelele după mine, se revoltă David.
– Ei, am glumit. Cel mai simplu ar fi să ţii minte această discuţie. Cu timpul, ai să vezi, glasul conştiinţei va fi din ce în ce mai uşor de auzit.
– Hm, cred că e cazul să mă grăbesc spre şcoală. Asta până nu începe să ţipe la mine conştiinţa.
Acum, poate sunteţi curioşi să aflaţi dacă David a învăţat să-şi audă conştiinţa. Nu reuşeşte totdeauna, dar se străduieşte. Iar discuţia cu domnul din parc nu a uitat-o. De fiecare dată când trece pe lângă el o salvare sau o maşină de pompieri, şi-o reaminteşte.

Veronica  Iani

 

CUVÂNTUL CARE ZIDEŞTE - Povestea Punguța cu doi bani sau despre necazuri ca șansă și binecuvântare

      Ni se întâmplă tuturor să ne aducem aminte de anii copilăriei. Un cântec, un ghiozdan în spatele unui puști care își trage cu greu picioarele venind de la școală, vederea unei plăcinte cu brânză sau a unei înghețate cu fistic, sunetul pe asfalt al unei mingi de fotbal, mirosul freziilor pe care le cumpăram pentru doamna pe 8 martie. Oricare dintre acestea pot declanșa acea memorie afectivă care ne reintroduce pentru o clipă în atmosfera primilor ani de școală. Apoi, copilăria nu poate fi despărțită de lumea basmelor și a poveștilor, pe care le-am auzit mai întâi citite de părinți sau de bunici și pe care mai apoi, printr-a doua, a treia, am început să le explorăm singuri. Primele cărți citite cu greutate, după ce mai întâi răsfoiam cartea să vedem câte pagini are povestea, să nu fie prea lungă, le silabiseam: a fooost, o da-tă ca ni-cio-da-tăăă...Și era frumos. Ne bucuram că începem să puteam desluși tainele cărților, că aflam istorii noi. Când nu înțelegeam îi întrebam pe cei mai mari: de ce a plecat Făt Frumos de acasă? De ce fata babei era așa de rea? Și alte întrebări pe care le pun copiii care caută să înțeleagă ceea ce nici oamenii mari nu înțeleg întotdeauna.
Am recitit o parte din povești mai târziu și le-am priceput altfel. Am văzut că sunt pline de înțelepciune și că dacă le citim cu inimă curată și le interpretăm în cheie creștină sunt chiar pline de teologie. Înțelegem în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte că un copil este un dar de la Dumnezeu și că nașterea și viața noastră nu-și găsesc deplin rostul decât în dobândirea veșniciei, a tinereții fără bătrânețe. Că nicio bogăție sau frumusețe din viața pământească nu pot mulțumi desăvârșit pe om și că pentru a ajunge în tărâmul vieții fără de moarte trebuie să trecem prin multe încercări, prin ținutul Scorpiei și al Ghionoaiei. Învățăm ce este prietenia din Povestea lui Harap Alb, ascultarea, din Capra cu trei iezi, hărnicia, din Fata babei și fata moșului.
Întoarcerile noastre, din când în când, în lumea copilăriei pot fi cu folos. Sunt prilej de îmbogățire sufletească, atât prin retrăirea, în trecere, a nevinovăției molipsitoare a primilor ani de viață, cât și prin înțelegerea cu altă minte a cuvintelor bunicilor sau părinților, a poeziilor, poveștilor sau basmelor care ne-au bucurat la acea vreme.
Nu de puține ori îmi vine în minte, atunci când întâmpin o greutate sau când trebuie să sfătuiesc pe cineva care nu este foarte aproape de Biserică, “teologia Punguței cu doi bani”.
Graiesc Moldoveneste: Participarea lui Ion Creangă în Mişcarea antiunionistă de la Iaşi din aprilie 1866Punguța cu doi bani este o poveste pentru copii, auzită de Ion Creangă pe Valea Ozanei și publicată în 1875.
Scrisă pe înțelesul celor mici dar și “a celor mari” (Micul Prinț al lui Antoine de Saint Exupery se îndoiește că cei mari pot înțelege lucrurile simple), ne prezintă încercările și nedreptățile prin care trece un personaj pe care, de altfel, fiecare gospodar îl are în ograda lui. Un cucoş

                               
***
Așa cum știm cu toții firul povestirii, un moșneag pofticios și hapsân sfătuit de o babă fără de minte își bate cocoșul pentru a face ouă. I se cere așadar curteanului ceea ce el nu poate da, căci cine a mai văzut să facă cucoșul ouă? Dumnezeu însă rânduiește să facă și el ceva pentru a scăpa de bătaie și a aduce bucurie stăpânului său. Și așa se întâmplă că cucoșul cel ”neascultător” primește în dar o pungă cu galbeni. Dar darul, nu de puține ori, atrage invidie și dorinți străine. Un boier îi fură punga. De acum încep a i se face alte nedreptăți care par să fie din ce în ce mai mari. Prietenul nostru însă nu-și pierde curajul. Glasul lui se aude ca o rugăciune repetată fără încetare. Cucurigu boieri mari dați punguța cu doi bani! 
Boierul cel nedrept, ca toți oamenii cei nedrepți care vor să ascundă fapta cea rea, înciudat, poruncește vizitiului: “Mă! Ia cucoșul ist obraznic şi-l dă in fântâna ceea”, sperând să înece odată cu cucoșul și glasul care-l chinuia. Dar nimic nu folosește căci, printr-o minune, cucoșul prigonit înghite toată apa și ieșind afară din adâncul fântânii își continuă cererea.
Ei, las' că ți-oiu da eu ție de cheltuială, măi crestatule si pintenatule! Și așa cucoșul a fost aruncat în cuptorul cu jăratec. Cum vede și astă mare grozăvie începe a vărsa apa cea din fântână pe jăratec, până ce stinge focul de tot și răcorește cuptoriul. Ieșit de acolo fuge grabnic la fereastra boierului: Cucurigu boieri mari dați punguța cu doi bani! Și așa pentru a scăpa de amintirea cea rea care începe să fie coșmar, boierul a poruncit să-l piardă aruncându-l în cireada boilor și a vacilor. Dar nu fu chip să scape de el căci cucoșul înghiți totul și tot răul îl prefăcu în bine și cântatul nu mai contenea. Încercările prin care trece, se vede treaba, îl fac tot mai puternic. Boierului îi veni o altă idee. Am să-l dau în vistieria cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca și-oiu scăpa de dânsul. Dar nici așa nu reuși nimic. Acum, după toate cele întâmplate, boierul văzând că nu are ce-i mai face - căci împotriva adevărului nu poate sta întreaga lume – i-azvârle punga. Și așa cu mare pagubă a scăpat de glasul cel tulburător. Cu mare pagubă căci și paserile toate din ograda boierească s-au luat după cucoșul cel ce cu îndrăzneală a înfruntat toată urgia. Ducă-se si cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici! Și ajunge cucoșul acasă cu toată bogăția, și bucuria a fost cu mult mai mare decât întristarea. Și multă laudă primește de la stăpân, care se umplu de voie bună, căci a înțeles și moșneagul că l-a prigonit fără de minte.
***
Ceea ce este frumos de înțeles din această istorisire a lui Creangă este că încercările vieții întotdeauna pot deveni o șansă dacă știm cum să le abordăm. O șansă de îmbogățire duhovnicească în primul rând. Nu căutăm necazurile – sfinții în marea lor majoritate s-au ferit din calea prigonitorilor – dar profităm de ele pentru progresul nostru duhovnicesc atunci când Dumnezeu le îngăduie. ,,Ca să vină mângâierea dumnezeiască trebuie să lipsească mai întâi mângâierile cele mincinoase”.
În general asociem suferința cu ceva rău și nu o putem înțelege ca pe o pronie dumnezeiască. Totuși ea este o binecuvântare pentru cel credincios. Încercările vieții ne pot aduce ceea ce nu primim învățând la școlile cele mai înalte, ce nu putem obține prin mulțimea banilor sau prin putere.
Suferința ne face mai sensibili, ne ajută să-l înțelegem pe celălalt. Dacă ești bolnav sau ai trecut prin boală îl înțelegi mai bine pe cel bolnav, dacă ai trecut prin lipsuri materiale îl înțelegi pe cel sărac, dacă ești singur îi înțelegi pe cei singuri. În necaz mândria se înmoaie și omul semeț care până mai ieri privea peste ceilalți, începe să comunice, să-i descopere pe cei de lângă ei, învață să asculte, să se împrietenească de-adevăratelea cu oamenii. Realizăm că putem vedea mai bine printr-o lacrimă decât printr-un telescop. În suferință avem acces la o mulțime de taine și, ceea ce este cel mai important, poate,...ne descoperim pe noi înșine. Suferința ne oferă răgazul. Iată câte binecuvântări!
Suferința trece, dar faptul de a fi suferit nu trece niciodată. Ceea ce am înțeles în timp de încercare, rămâne.
*
Și uite așa, dacă voiește omul să învețe, învață în viață din tot lucrul și din toată întâmplarea. Iar de nu voiește a învăța, nu învață nici cu cei mai mari înțelepți primprejur.
Vedem în fiecare zi situații de viață. Oameni care în boală, în lipsuri sau marginalizați au rămas cu Dumnezeu dar și cazuri când s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu. Oameni care au răbdat și au nădăjduit și s-au înțelepțit și oameni care au deznădăjduit ori s-au sinucis s-au au făcut pact cu diavolul pentru a dobândi putere sau bani sau sănătate sau pentru a se căsători. Cunoaștem cazul lui Faust care și-a dorit foarte mult să dobândească cunoaștere sau cazul lui Simon Magul care a vrut să cumpere cu bani darul lui Dumnezeu și care aude de la Sf. Ap. Petru: “Banii tăi să fie spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agonisește cu bani.” Rămânem cu Dumnezeu, singurul care ne poate oferi tot ceea ce ne este de folos. Dumnezeu odată cu încercarea aduce și scăparea din ea, ca să putem răbda.  Nu merită să reușim în viață cu prețul compromisului sau al nedreptății. Vom trăi cu teamă și fără bucurie. O conștiință curată și nădejdea vieții veșnice este cea mai mare avuție.                    
*
Sfinții și eroii au fost cu toții oameni care au avut experiența suferinței. Ne place să le citim viețile. Au rămas în istorie ca modele de tenacitate, de înțelepciune și de credință. Ne bucură și ne fascinează să stăm de vorbă cu bătrânii care au trecut prin război sau au suferit pe nedrept în temnițele comuniste sau au suferit foametea din ‘46-‘47. Cuvântul lor are putere, exemplul lor ne întărește, ne încurajează. Parcă am vrea să facem și noi ceva măreț, deosebit. Să ne încercăm forțele. Dar ce facem când apare oboseala? Ce facem când suntem împiedicați sau ironizați chiar de cei care par să ne fie prieteni? Când apar primele eșecuri? Fără efort și fără încercări nu putem avea nici reușită și nici bucurie adevărată.
*
Este un moment, o vârstă când fiecare dintre noi se întreabă: ce sens are viața aceasta, ce sens are viața mea? Ce scop, ce direcție doresc să-i dau? Aceasta este tinerețea! Un timp privilegiat pe care Dumnezeu îl dăruiește fiecăruia dintre noi pentru a-și descoperi drumul său, vocația; timpul când fiecare caută, asemenea tânărului din Evanghelie. Caută un răspuns la întrebările esențiale legate de viața sa. Tânărul caută un loc al său în această existență și totodată îl caută pe Dumnezeu. Chiar dacă adesea nici el nu știe că-L caută. Este sădită în ființa noastră această căutare. Sunt tineri care zboară la înălțimi mari, alții care zboară la înălțimi mici sau chiar își târâie aripile frânte și inutile pe pământ.  
Descurajarea de a mai învăța când nu se întrevăd locuri de muncă este o neîncredere în Dumnezeu. Se spune că regina Isabella a Spaniei văzând dorința și credința lui Columb de a descoperi noi pământuri i-ar fi spus: dacă pământul pe care-l cauți nu există, Dumnezeu pentru credința ta, îl va crea.
*
Tinerii trebuie învățați și ajutați să zboare cât mai sus, cât mai aproape de Dumnezeu. Acolo se respiră un alt aer și se oferă o altă vedere a lucrurilor, un alt peisaj. Acest lucru nu se poate fără bărbăție. Apoi, această înălțare nu se face așa cum am fi tentați să credem, prin afirmare de sine, ci prin renunțare de sine, prin afirmarea celuilalt. Așa cum învățăm din troparul celui mai cunoscut sfânt al Ortodoxiei, al sfântului Nicolae: ”Cel ce ai câștigat cu smerenia cele înalte și cu sărăcia cele bogate.” Tinerii își cultivă talentele nu doar pentru obținerea unei poziții sociale, ci pentru a-i ajuta mai competent pe ceilalți. Dorim să ne dezvoltăm toate capacitățile pentru a putea fi mai deplin milostivi cu cei în nevoi. Ne formăm pentru ca viața noastră să fie un dar pentru cel de lângă noi. Ne pregătim pentru a putea oferi. Să lăsăm să se facă voia lui Dumnezeu cu noi. Să acceptăm și bucuriile vieții și greutățile ca de la Dumnezeu. Nu vom greși. El vrea să ne pregătească ceea ce este mai bun pentru noi, pentru fiecare. 
*
Gânduri pentru tineri. Povestea este doar un pretext, un prilej de meditație.

Pr. Nicodim Petre - Iaşi

 

PROVITA

Două Mame

Într-o zi de Februarie 2014, pe un hol al Spitalului Judeţean de Maternitate şi Ginecologie, Adriana si Alexandra aşteaptă cuminţi să le vină rândul la medicul ginecolog. Fetele sunt tinere, frumoase, însoţite de soţ, de bunică, dar fiecare cu încă o persoană apropiată, care însă, datorită vârstei, încă nu se vede. Acele două persoane “nevăzute” sunt în pântecele celor două tinere femei şi fiind condamnate cu executarea în următoarele momente, simt asta prin starea de agitaţie şi de învinovăţire a mamelor.
Îmi fac în gând rugăciunea şi crucea şi intru în discuţie cu fiecare din cele două “echipe”, binenţeles pe rând. Prezentând rapid argumente pentru-viaţă şi datorită experienţei de câţiva ani buni la cabinetele bănăţene, reuşesc cu Mila Domnului să schimb pe moment hotărârea primului cuplu, Alexandra cu soţul, care ridicându-se spunând “– Hai să plecam de-aici!” ies din clădire. Foarte greu merg tratativele cu Adriana, a cărei bunică era de partea noastră şi încerca să-şi scoată copilele (mamă şi fiică) din capcanele vieţii.
Abia după ce îi arăt imagini cu prunci avortaţi, urmare a unei lungi lupte interioare, Adriana dă semne de trezire a conştiinţei şi bunica vine la mine spunându-mi că nu mai face avortul. Ieşim afară împreună şi ne îmbrăţişăm toate până la lacrimi.
    Să ştiţi că nu poţi fi 100% sigur că vor duce hotărârea la bun sfârşit, pentru că nopţile  acestor femei însărcinate care au avut gânduri de avort, nu prea sunt un sfetnic bun. În plus – le mai dă târcoale şi un doctor care lucră mai ales noaptea, dr.acu. Acesta umblă în duh să le întoarcă la decizia letală, mai ales prin interpuşi: concubin sau soţ, mamă sau bunică, tată ori pseudo-prieteni. Trebuie pe cât posibil ţinută o legătură strânsă între consilierul provita şi femeia însărcinată, pentru a preveni astfel de căderi şi a interveni oricând cu ajutor de orice fel.
    Cu Adriana am mai păstrat legătura şi am mai vorbit prin telefon, ne-am mai văzut, dar cu cealaltă, chiar deloc. Dar asta până-ntr-o zi, când  după 7 luni dau nas în nas cu amândouă, într-un salon al mămicilor după naştere. Mare-i Dumnezeu! Cele două proaspete mămici s-au reîntâlnit şi s-au pupat recunoscându-se după naştere, când datorită Proniei lui Dumnezeu, au fost repartizate în aceeaşi cameră. Intrând şi eu, am rememorat împreună acel început sumbru de zi de Februarie, care mai apoi s-a transformat într-o mare sărbătoare, ca şi această zi de 19 Septembrie, când Alexandra şi Adriana au 2 respectiv 10 zile de când şi-au împlinit menirea de a dărui viaţă, aducând pe lume două fetiţe: Clara şi Sofia. 
Doar un singur lucru mai umbreşte această mare şi dublă bucurie şi anume că acelaşi medic care le-a asistat la naştere, acum vrea să le propună să-şi intoducă sterilet. Am să lupt şi pentru a nu se întâmpla acest fapt, despărţindu-mă de voi, parafrazându-l pe Dr. Lisec Antum despre sterilet “un şarpe, pe care femeia îl poartă sub inimă; şarpe ce se hrăneşte cu copii, îmbolnăvindu-o!”

Dumnezeu să  ne  păzească,
Voluntar şi Consilier Provita
Silvia G.   

PROVITA

Despre Sterilet         
Dr. Med. Antun Lisec - Croaţia
 

Steriletul (spirala sau firul uterin) acţionează ca un factor avortiv (ucigaş), deoarece, după testele folosite pentru stabilirea sarcinii timpurii (beta HCG), în ciuda folosirii spiralei, fecundaţia se petrece de cîteva ori pe an. Însă steriletul împiedică nidarea fătului, şi astfel fătul moare, de cele mai multe ori, dupa una sau două săptămîni.
Fecundaţia are loc cu aproximativ două săptămîni înaintea menstruaţiei aşteptate. Steriletul ucide pruncul, cel mai adesea exact înainte de menstruaţia aşteptată. În aceasta situaţie, menstruaţia totuşi apare, astfel  încît femeia, care fusese însărcinată, poate crede că a ucis un prun atît de mic ca şi dacă l-ar fi ucis ceva mai tîrziu.
Uneori se întîmplă că, luptînd pentru viaţă, fătul se nidează totuşi în uter, astfel că nu mai are loc menstruaţia. În acest caz, steriletul încearcă să elimine fătul, chiar după nidare.
Steriletul este un corp străin, şi de aceea intervine o reacţie a ţesuturilor. Din cauza prezenţei spiralei apar infecţii care se pot extinde în trompă şi chiar în interiorul abdomenului. În trompă pot apărea aderenţe, care cauzează obstrucţie şi, deseori, infertilitatea sau sarcini atopice.
Infecţiile din abdomen pot degenera in peritonite purulente şi, in aceste cazuri, poate avea loc foarte uşor infectarea sîngelui  (septicemie), femeia putînd să moară în chinuri îngrozitoare. Spirala poate cauza dureri, sîngerări grave, anemie. În cazul anemiei, femeile devin palide, nervoase, îşi pierd puterea de concentrare, obosesc repede şi chiar ajung la ameţeli şi leşin.
Definiţia spiralei ar putea fi următoarea: un şarpe, pe care femeia îl poartă sub inimă; acest şarpe se hrăneşte cu copii, îmbolnăvind femeia sănătoasă!
Uneori se întîmplă că steriletul perforează uterul. În Statele Unite, unele dintre firmele care produc sterilete au dat faliment deoarece au trebuit să plătească despăgubiri femeilor care au suferit efecte secundare ca cele menţionate. Au mai rămas însă cîteva firme care exportă spirala în alte ţări.

 

OPINII LIBERE

Eroi antici sau Eroi moderni?

         Din vremuri imemoriale, oamenii au purtat în visele lor idealuri. Mereu cu ochii spre înălţimi, acolo de unde coborau zeii, ei au văzut în calităţile excepţionale ale unora dintre semeni, scânteierea divină. Cei mai frumoşi, mai puternici, mai înţelepţi ori mai pricepuţi au fost priviţi dintotdeauna aparte, cu invidie, cu admiraţie sau teamă. Eroii au inspirat prin exemplul lor generaţii de eroi ce au venit din urmă. Din povestire în povestire, de la un foc la altul, era o vreme când timpul nu avea preţ, când îngerii vorbeau cu oamenii şi toate se întâmplau cu un rost.
Cu 3.000 de ani înainte de Hristos, Ghilgameş regele cetăţii Uruk lupta cu fiorosul uriaş Enkidu, devenind apoi buni prieteni, atât de buni că au supărat zeii.
În mitologia greacă, împrumutată fidel de cea romană, Iliada şi Odiseea sunt pietrele pe care se zideşte o întreagă religie a eroismului. Concepţia despre natura şi despre relaţiile sociale, care stă la baza fanteziei şi a artei greceşti, este posibilă în absenţa electricităţii, a căilor ferate şi a telecomunicaţiilor. Orice mitologie biruie, domină şi modelează forţele naturii în imaginaţie şi cu ajutorul imaginaţiei. Perseu, Alcide, Tezeu, Dedal, Ulise ori Ahile, sunt doar câţiva dintre eroii care au aprins imaginaţia lui Alexandru cel Mare, a lui Iulius Caesar sau chiar Napoleon. Asemeni eroilor de sub zidurile Troiei, şi cei de la Thermophile au un regim alimentar exclusiv carnivor, riturile războiului fiind atent observate de toţi strategii militari de mai târziu. 
În cele mai grele momente, în mijlocul celei mai adânci descurajări, oamenii găsesc resursele morale de a înfrunta destinul căruia şi zeii i se supun, de a nu se lăsa pradă loviturilor primite.
Pe lângă aceşti giganţi, alţii mai mici şi-au făcut loc în poveştile copilăriei omenirii. Harap Alb, Greuceanu, Dănilă Prepeleac sau chiar Bulă au concurat cu Beowulf, Tom Sawyer ori Winnetou.
Mereu curajoase, puternice şi bune, personajele miturilor din vechime nu se deosebesc prea mult de cele ale vremurilor noastre. Zoro, Superman, Batman, Spiderman sunt doar câţiva din sutele de eroi care luptă pentru binele omenirii. Valoarea pozitivă rămâne încă dezideratul omenirii, chiar dacă dintr-o epocă în alta, apar mutaţii şi schimbări de paradigmă.
La vârsta la care copiii încep să nu mai creadă în poveşti, ei caută exemple vii şi sustenabile. Acelea pe care societatea le oferă cu generozitate prin canalele media ca modele de succes sunt de cele mai multe ori îndoielnice, de la manelişti ori politicieni corupţi, până la patzachine şi travestiţi câştigători la Eurovision. E de înţeles că bieţii părinţi exasperaţi apelează la psihologi, nevrozele, agresivitatea sau chiar depresia devenind fenomene din ce în ce mai timpurii. Oare de ce?
         Noul val de eroi de la Hollywood este altfel. De la desenele animate şi până la filmele horror, violenţa e o constantă fără de care nu există expresie. Dacă generaţiile anterioare credeau încă în anumite valori sociale şi îşi puneau abilităţile în slujba binelui, eroul de film contemporan e în mare măsură cinic, egoist, chiar ticălos, doar să fie mai interesant. Cu cât un tatuaj e mai fioros, cu cât un machiaj e mai respingător, e cool.
Gusturile se educă. Omul ajunge să îndrăgească lucrurile şi oamenii cu care se obişnuieşte şi treptat devine un alt om. Prin tehnici subversive şi subliminale, cu ajutorul tehnologiei performante, retina şi auzul consumatorului aglutinat de media, este bombardat frenetic cu stimuli concentraţi pe o singură direcţie. Adorarea unor idoli, mişcători, vorbitori şi muritori. Eroii moderni ce vor a fi urmaţi de mase sunt de cele mai multe ori oameni cu o moralitate îndoielnică, slabi, şantajabili şi complici la opera de îndobitocire a popoarelor, pusă în scenă de industria atât de profitabilă numită entertainment.
Puţini sunt cei care sesizează pericolul şi mai puţini au disponibilitatea sau posibilitatea de a se opune. Ahile a murit, Hristos a fost învins de sistem, dar Batman forever.     
Între cei vechi şi cei noi, dilema ne împinge să credem că ştim care sunt mai buni. De am fi fost noi în Enola Gay, nu cred că am fi aruncat bomba peste Hiroshima, am fi făcut noi mai bine. Copiii de ieri ştiu mai multe decât copii de azi. Aşa a fost mereu şi lumea nu s-a schimbat decât în formă. Eroii ne privesc din postere încordându-şi muşchii sau ţuguindu-şi buzele, hipnotizându-ne şi arătându-ne că şi noi putem fi ca ei. Iluzia prinde minţile slabe şi le răsuceşte, ţesându-le într-o pânză de păianjen invizibilă dar letală.
Erou este cel care reuşeşte să scape şi să schimbe măcar puţin lumea.

         Pr. Iulian Grigorescu  

 

VOLUNTARIAT

Activitatea unui tânăr voluntar

Motto: “Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată.” – Psalmi  138:14

Activitatea mea în cadrul Asociației ProVita a început în anul 2007, când am participat la un simpozion dedicat familiei şi protejării dreptului la viață, simpozion ce făcea parte prin Campania “Proiectul Național Pentru-Viață”. Am rămas plăcut impresionat de prezentarea susținută de către inițiatorii programului.
Nimic nu se poate compara cu bucuria de a fi părtaș la lucrarea lui Dumnezeu, la planul Său de a binecuvânta nașterea de copii. Însă, de multe ori, uităm că viața este un dar de la Dumnezeu, nu un lucru de care dispunem după bunul nostru plac. Este atât de frumos să aperi dreptul la viață al unui copil nenăscut, cu atât mai mult cu cât este o dovadă de mulțumire față de Dumnezeu pentru că Ți-a dat șansa să trăiești. 
Impulsionat de dorința de a lua atitudine împotriva degradării morale prin indiferența față de cei care nu au avut șansa de a se naște, a doua zi am depus o cerere de adeziune în cadrul Fundației Sfinții Martiri Brâncoveni, de care aparținea la acea dată Asociația ProVita din Constanța,
În calitatea mea de membru al Asociaţiei ProVita am participat la trei ediţii ale Marşului Pentru Viaţă din Constantă. Prima dată în anul 2012, atunci când împreună cu colegii mei am format o cruce din candele în memoria celor peste 20 de milioane de prunci omorâţi prin avort de-a lungul timpului în România. Tot atunci, a fost expus şi un sicriu simbolic, pe care persoanele care sprijină cauza pro-viaţă au depus flori. Studenţii de la Facultatea.de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Ovidius au cântat imnuri bisericeşti, în timp ce tinerii din asociaţiile partenere împărţeau trecătorilor pliante despre necesitatea de a proteja VIAȚA copiilor nenăscuţi.
Anul 2013 a reprezentat pentru mine un nou prilej de a participa la Marşul Pentru Viaţă, când peste 60 de constănţeni au ales să se alăture acţiunii noastre, în ciuda dimineţii friguroase de martie. Participanţii la Marş au fluturat steguleţe cu mesajele: ''România plânge copiii avortați" şi ''Pruncul nenăscut, inamicul nr. 1 al României?''. Împreună cu preoții ne-am rugat pentru odihna pruncilor nenăscuţi, precum şi pentru ca femeile însărcinate să aleagă să nască. Câteva dintre femeile care au ales să facă avort şi-au mărturisit păcatul săvârşit şi au cerut iertare sinceră în faţa Lui Dumnezeu, citind şi din 'Canonul de pocăinţa pentru copiii avortati''.
Spre deosebire de anul 2013, participarea la ediţia din 2014 a fost mult mai numeroasă: peste 400 de persoane de diferite vârste. Aceasta şi datorită popularizării intense a evenimentului.
Mulţi tineri, printre care şi eu, am purtat vestimentaţie tradiţională românească, pentru a accentua legătura de sânge cu Biserica Ortodoxă şi cu frumoasele tradiţii ale neamului.
Pe lângă alte activităţi ale asociaţiei la care am luat parte, am mai publicat şi un articol în volumul 3 din seria “Minuni la naștere”, făcând referire la alternativa adopției în defavoarea avortului, ca o soluţie benefică atât copiilor cât și familiilor care nu pot avea copii proprii din motive medicale.
În încheiere, doresc să vă îndemn și pe voi, cei ce citiți aceste rânduri, să aderați la cauza pentru viață. Dacă noi am avut dreptul să ne naştem, atunci să luptăm ca şi ceilalţi să aibă acest drept.

                               vol. Andrei Paraschivescu

 

SEMNAL DE ALARMĂ

dezvăluiri despre cardul de sanatate
(cu el se donează organele fiecăruia)


Informaţiile conţinute in microcipul cardului:

-numele, prenumele şi CNP-ul asiguratului;
-codul unic de identificare în sistemul de asigurări;
-numărul cardului naţional de sănătate;
-diagnostice medicale cu risc vital şi boli cronice;
-grupa sanguină şi RH-ul;
-acceptul exprimat în timpul vieţii de a dona organe după deces;
-numele medicului de familie şi datele lui de contact.

Dr. Vasile Astărastoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România declară:

- Cardul de sănătate cu microcip este un abuz din partea statului şi comporta riscuri pe toate planurile.
- Cardul este numai APARENT in favoarea asiguraţilor.
- Este periculos sa fie puse informaţiile medicale personale pe microcip, deoarece acesta nu este protejat. Oricine are un cititor de cipuri compatibil poate sa afle tot. Acest lucru violează drepturile la intimitate si la demnitate ale persoanei si poate sa aduca mari prejudicii.
- La Consiliul Europei există o presiune imensă din partea firmelor de asigurări pentru a deveni legal accesul la informaţiile despre sănătatea oamenilor.
- Forţa financiara uriaşă a acestor “rechini” face ca datele despre posibilele boli ale oamenilor să ajungă la ei pe birou pentru ca ei sa ştie dacă fac sau nu poliţele de asigurare şi la ce preţ.
- Există riscul discriminării persoanelor, pe baza informaţiilor personale asupra stării de sănătate, atâta vreme cât acestea nu mai sunt protejate.
- Datele medicale pot sa fie utilizate inclusiv pentru a distruge o persoana , mai ales intr-o societate conflictuală ca cea din România.
- Este o incercare de abuz din partea statului si nu exista dezbateri publice.
- Se introduce o noua taxa , fara ca populaţia sa fie intrebata, deşi românii plătesc asigurările de sănătate.
- In privinţa donării de organe: vom intra in circuitul european şi vom trimite numărul de organe disponibile spre alte ţări.
- Cui vor folosi organele luate de la romani? Ce bani si ce organizaţii sunt in joc?
- Cine va apăra “prostimea” de cei care vor dori să le comercializeze organele, pe milioane şi milioane de euro sau dolari?
- Ca să înţelegem mai bine: in Spania (unde exista acordul prezumat din partea familiei pentru prelevarea de organe), s-a ajuns la puternice discriminări împotriva imigranţilor, care nu au familiile alături.
- Deci nu are cine să-i apere de reţelele de “transplanturi de organe”!!!
- Exista un comerţ ilicit de organe de transplant, este dovedit, iar acordul prezumat, aşa cum este prevăzut în România, ridică mari semne de întrebare.
- Medicii sunt şi ei oameni. Dacă ne uităm la istoria sec. XX, vedem că medicii erau cei care făceau experimente în lagărele de concentrare naziste, medicii erau cei care făceau abuzuri in în domeniul psihiatric. Si în cazul transplantului de organe tot medicii pot sa ajunga la abuzuri daca legea si autorităţile permit şi încurajează. Cardul cu microcip asta face!
- Ultimul exemplu este A1H1,gripa porcină. În acest moment s-a dovedit ca cei care au întreţinut spaima au avut contracte cu firmele care au produs vaccinurile.
- Cardul de sănătate cu microcip (putea sa fie si o varianta fără) creează mari dificultăţi şi poate chiar împiedica accesul la serviciile medicale.
- Cardul de sănătate este “arma” cu care guvernanţii vor să scoată de la români sume uriaşe de bani, un ” furt al secolului ” săvârşit în dauna celor care plătesc legal asigurările de sănătate, dar NU VOR CARD DE SĂNĂTATE.
- Decizia guvernanţilor noştri, pe care nu o contestă vehement nici televiziunile, nici opoziţia parlamentară, este halucinantă: CEI CARE PLĂTESC DIN SALARIU SAU PENSIE SERVICIILE MEDICALE DE STAT, DAR NU VOR CARD DE SĂNĂTATE, VOR PLĂTI TOATE SERVICIILE MEDICALE DE CARE AU NEVOIE!!!
-Altfel spus, românii care nu vor cardul cu microcip vor plăti de doua ori asistenţa medicală.
-Şi românii tac, românii se uită cum începe un nou jaf naţional şi stau ca mieii la tăiere.
-Televiziunile vorbesc de Egipt, politicienii se bat pentru funcţii în Parlament. Ce minunăţie de neam suntem!
-Potrivit hotărârii de Guvern, contravaloarea cardului de sănătate va fi suportată de asigurat, adică si obligatoriu şi plătit de “prostime”!
- Medicii de familie vor trebui să plătească şi ei pentru cititoarele de carduri şi să aibă şi internet de banda largă pentru a avea legătură cu sistemul informatic
- Forul Ortodox Român vine cu exemple ale unor ţări care au clacat în acest experiment:
- În Marea Britanie, s-au pierdut datele a 93% din asiguraţi.
Germania a dat 1,7 miliarde de euro pentru implementarea parţială a unui astfel de sistem şi acum l-au stopat.
- De ce pornim noi ceva ce nemţii au stopat? Cine are interese în a controla românii  si  la capitolul sănătate şi organe?

Sursa:  deveghepatriei.wordpress.com
FAMILIA ORTODOXĂ

 

Sfatul Familiei versus Idol Media
sau  cum să ne salvăm copiii de pornografie

În urmă cu câteva luni o tânără mămică din judeţul Brăila, ne-a rugat să îi oferim un material pentru o şedinţă cu părinţii, la clasa a-IV-a, şedinţă la care învăţătoarea le-a rugat pe mămici să discute despre influenţa audio-vizualului asupra plăpândului suflet de copil şi cum îi ferim pe copii de pornografie. Întâi vă prezentăm dialogul scris cu acea mamă a opt copii, preoteasă şi femeie de la ţară – cu mintea mai limpede decât noi cei care cu greu ne strecurăm printre blocuri, maşini, asfalt, wireless şi betoane.   

Atenţie urmează un fragment destul de dur pentru omul modern şi contemporant, dar lucrurile trebuiesc spuse pe şleau, pentru că Hristos a zis: “ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este”.  Ev. Matei  5:33-37

From: ancamoreanu
To: provita@scoalabrancoveneasca.ro
Date: Wednesday, February 19, 2014, 7:05 PM
Doamne ajută! Sunt Anca Moreanu. Am și eu o rugăminte. Mă puteţi ajuta cu ceva materiale despre cum să îi ferim pe copii de pornografie? Vineri avem o intâlnire cu câteva mămici și aș vrea să le vorbim despre asta.
Mulțumesc!

Date: Wednesday, February 19, 2014, 10:03 PM    Sfatul Familiei
<provita@scoalabrancoveneasca.ro> a scris: Doamne ajută, nu-mi dau seama ce materiale, dar mă gândesc până mâine, însă dacă aş fi de faţă le-aş spune clar:

Practic extrem de greu, dacă ne raportăm la modă, vremuri, modernism şi la ceilalţi. Simplu şi eficace dacă ne raportăm la cum am învăţat noi, părinţii şi bunicii noştrii.
În primul rând fără bani la copii (scoala, gradinita, liceu) cu pacheţel si atat. Etnobotanicele sunt la ofertă 2 buc.+ bonus la 10 lei, C. Cola, Ţigările, Barurile,
Şaormăriile, Pariurile abia îi aşteaptă.
În al doilea rând fără I-phone, tabletă,  telefon modern (ca sa fiu corect cu mine însumi, telefon ZERO pana la finele liceului şi cunosc destule familii care aplică asta, dar deocamdată mai putem slăbi coarda). Motivaţia cu siguranţa copilului nu ţine, închipuiţi-vă că un infractor mai degrabă e atras de “bijuteria” din buzunarul copilului, decât descurajat, precum şi cei care-şi montează acasă uşi de tablă (le zic de metal) şi le aruncă pe cele de lemn masiv. Se creează astfel suspiciuni hoţilor şi chiar îi incurajează, precum ar spune un poliţist îndoctrinat.
P.S. Un hoţ cu şperacle moderne, deschide o uşă (chiar cu cip şi alarmă pe ea) în 7-8 secunde, experiment derulat în faţa mea când am rămas închis pe dinafară şi am apelat la o „firmă de deblocări”. Veneau de la un apartament din cartierul rezidenţial Tomis Plus, iar la ora 9 dimineaţa avea deja două intervenţii la 200 lei bucata. 
Mai pe şleau să spunem că de fapt, îi oferim copilului telefon pentru liniştea noastră, linişte care va fi radical tulburată şi distrusă după luni şi ani de folosinţă disproporţionat şi mai ales în sensul mediatic, prin sms-uri, feisbuc, chaturi, schimb de videoclipuri, poze şi nu toate cu caracter şcolar, moral sau creştin. Nu ne credeţi? Urmăriţi comportamentul adolescenţilor prin parcări, staţii, autobuze sau chiar la ore. Nu vorbim de ai noştrii, Doamne fereşte! Ai altora, alţii, ceilalţi!

2. Dacă plânge şi dă din picior după idolashul media, spunând: cutărică are Smartfon, cutăreasca -tabletuţă, cutărel – leptişor, luptăm şi ne amintim cum am şcolărit noi: cu ghiozdane târăite, cu schimb de timbre, cu şniţele şi cu fantezii.
    - motivaţia noastră: aceste telefoane includ Internetul, Chatul, Televiziunea, Telefonia, Feisbucul – toate incluse, toate într-unul. Ce face oare adolescentul in timpul orelor, ce fac fetele prin oraşele mari mergând pe stradă conectate non-stop, ce fac elevii, băieţii în pauze cu ceilalţi la toaletă, apoi noaptea se zguduie sub plapumă cu mâna pe Idol-Phone? O profesoară plângea înebunită la un liceu de top din Constanţa, spunând că a suprins în fapt de gomora chiar în clasă, un cuplu de tineri. Avem studii facute de 30 voluntari Provita de a lungul anului 2012 pe 2500 de adolescenti cu rezultate halucinante:   Constanta: 90% dintre baietii 13-19 ani se masturbeaza, iar 40 % dintre fete,  Satu Mare: 87% cu 35%, la fel Bucureşti şi Suceava, Timişoara, Arad, etc.
Apoi cei din licee, care la cluburi, la petreceri, nu au încercat încă din etnobotanice sunt maxim 60 la sută!  Acu doi ani am întrebat o tânăra fată liceancă din biserică, membră acum a Asociaţiei Tinerilor Ortodocşi Români, dacă la petreceri se consumă Etno. – Dar e cineva care să nu ia? mi-a răspuns mirată şi sinceră!  Acesta este în mentalul colectiv, substratul pe care funcţionează orice patimă: “ - Toată lumea o face”. Beţivul crede că toată lumea se îmbată, fumătorul la fel, bărbatul curvar e convins că toţi curvesc, femeile în pantalon sunt sigure că toate s-au născut aşa – mai ales la biserică, iar cei care consumă zilnic cafea, cred că fără ea nu se poate!  Da, e un adevăr, însă doar pentru cercul în care te mişti şi cu care te aduni, precum proverbul: Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti!

3. Fără Internet, dacă e nevoie neapărat, doar supravegheat, iar de tv ce sa mai spunem. Rămâne şi persistă până la zeci de ani, ce intră în sufleţelul candid al pruncului încă de la câteva luni, sau anişori - când stă lipit de Ecran, Telefon, Tabletă, Monitor. La reclame, când se cântă, sonorul se dilată, imaginea contrastează la maxim, iar mamele se bucura "I-a uite-l mamă, ce deştept este, de la 10 luni abia calcă sprijinit de măsuţă şi cu ochii şi urechile la idolul nostru" ..... poarta iadului, instrumentul sfânşitului şi prevertirii inocenţei, inamicul nr. 1 al Bisericii, Educaţiei, Familiei:   INSTRUMENTUL MEDIATIC sau IDOLUL MEDIA.  Ca un corolar, Părintele Cleopa nu te spovedea dacă nu te lăsai de privit la televizor (atunci, în anii ‘90-‘96 internetul era în proiect, iar telefonia digital-mobilă, tableta, wireless-ul nici nu existau)
4. Nu ţine treaba fără unelte media in mâinile şi câmpul vizual al copilului, iar tata ori mama cu ochii holbaţi în antene şi cu buricele degetelor patinând pe taci-scrin! Copilul împrumută TOT de la părinţi, face la fel, pe ascuns, indirect, prin vecini, la scoala, printre blocuri, apoi făţiş.
 5. Verificaţi vestimentaţia şi cosmetica fetiţelor când ies la şcoală, la joacă, "la o prietenă, ori colegă". Te cruceşti când vezi că de la 11-12 ani, din ce în ce mai multe copile au colanţi pe fund, cismuliţe cu blaniţă-n plină vară si parul desfăcut şi bogat aruncat pe umeri. Machiate, cu căşti, blu-tut prin urechi, mersul legănat, ţinându-se de mână între ele, ori cu vre-un flăcău, iar discuţiile sunt exclusiv despre laicurile pe feisbuc, noul prieten şi uneori cafeaua din pauza. Mergem prin şcoli şi licee cu campanii provita la ore, iar dozatoarele de cafea si tomberoanele sunt pline de tigari pe hol, iar de la clasa a 9 a cine nu are prieten(ă) e fraier(ă), nu are pe cine strânge-n braţe pe calorifer si e exclus din jocul de-a focul cu pseudo-scoala. Mare băgare de seamă mamelor, veţi da socoteală pentru tot, veţi plânge şi vă veţi tângui cu amar, pentru că aţi fost orbite de o dragoste idolatră pentru propria odrasla, să nu fie!

6. Esenţială este explicarea măcar în mică măsură a efectelor nocive ale aparatelor şi tehnologiei mediatice asupra dezvoltării intelectului, relaţiei dintre oameni, mentalului, psihicului şi trupului omenesc.
Aici avem documentaţie bogată la Bioinf. Dr. Virgiliu Gheorghe, Prof. Ioan Vlăducă, Prof.Dr. Vasile Astărăstoaie, Dr. Prof. Pavel Chirilă.  Putem extrage din orice sursă doar ideile simple şi pe înţelesul tuturor. Mult mai important este să îi vorbeşti copilului, chiar dacă nu înţelege tot, el va înţelege glasul inimii şi după mai multe încercări de a-i explica cu dragoste şi afecţiune, micuţul îşi va însuşi punctual de vedere al părintelui, pentru că Dragostea cu Răbdarea vor învinge Oportunismul şi Viclenia.

7. Exemplul personal al părinţilor este dominant, la fel înţelegerea şi dragostea de familie, petrecerea timpului liber împreună, vorbirea şi mângâierea afectoasă, dar mai ales ocuparea timpului cu acţiuni fizice şi sport, cercuri de muzică, cultură, citit, munci uşoare, exercitii, diverse concursuri social educative, incursiuni dese pe la ţară, ferme de animale, legumicultură, agricultura, vizite la prieteni, voiaje, drumeţii, picnicuri, pelerinaje, dar mai ales multă, foarte multă rugăciune. În completare şi susţinere, trebuiesc create grupuri creştine de prieteni de familie, în care să ne  manifestăm şi să ne petrecem foarte des timpul liber.
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

P.S. mai avem un articol, care a aparut in cartea “Minuni la Nastere” vol. 2

From: ancamoreanu
To:  provita@scoalabrancoveneasca.ro
Date: Wednesday, February 19, 2014, 9:20 PM Doamne ajuta!
Multumesc de cuvinte, sunt binevenite, am cartea Minuni la Naştere vol.2, am văzut articolul, am şi filmuleţele dove si dollface, am şi cartea cu pornografia, sper să reuşesc să trag un semnal de alarmă mămicilor.


Va mulţumesc din suflet pentru răspuns.
Doamne ajută!


…………………………………………………………………….


From: ancamoreanu

To:  provita@scoalabrancoveneasca.ro
Date: Friday, February 21, 2014, 12:25 PM. Doamne ajuta! A fost bine! Vreau să vă mulţumesc în mod special, m-aţi ajutat f. mult, Domnul să vă răsplătească munca şi grija pe care le depuneţi în toată această luptă!  Doamne ajuta!

Date: Saturday, February 22, 2014, 8:15 PM. Sfatul Familiei
<provita@scoalabrancoveneasca.ro> a scris:
Felicitări, unde s-a întâmplat? Ce materiale aţi citit şi prezentat?
Bucurie!

From: ancamoreanu
To:  provita@scoalabrancoveneasca.ro
Date: Saturday,February 22,2014,10:33 PM

A fost o întâlnire a parinţilor care are loc lunar cu diferite teme de discuţii. Ideea a avut-o învăţătoarea, iar eu  am susţinut-o. Acum am folosit cele 2 clipuri, spicuiri la modul general din cartea “Pornografia, maladia secolului XXI” de Virgiliu Gheorghe şi la final concluziile Dvs. Sper că semnalul de alarmă a fost tras. Întâlnirile au loc la şcoala, aproximativ două ore pe lună. Şcoala comuna Galbenu, judeţul Brăila. Multumiri! Bucurie!

a consemnat  Leonard Vancu,
pentru Sfatul Familiei

 

ÎNTORŞI LA VIAŢĂ

Amintire cu ţigani

 
    Întâmplarea asta mi-a povestit-o un pădurar. Unchiul meu. Este adevărată. S-a întors din satul vecin de peste munte uimit si el. Îi știa de mult pe oamenii aceștia despre care ne  povestea, dar nu bănuia ce taină ascunde viața lor. Viață de țigani, căci despre o familie de țigani este vorba. Țigani călători. Veneau de peste 20 de ani pe valea Negrilesei. La început mai rar căci își petreceau vara și prin alte văi, prin alte sate. Pe valea Moldovei, pe Suha…      Rămâneau de la sfârșitul primăverii, când începea a se încălzi, până spre mijlocul lui septembrie. Se așezau cu două corturi pe marginea unui pârâu mai ferit, într-o latură de sat, își fixau două nicovale în pământ și băteau cu ciocanele în ele cât era ziua de lungă. Reparau cazanele, oalele, ciaunele, tigăile, tăvile pentru copt cozonaci sau pască adunate de prin sat. Din când în când, meștereau și câte un cazan de țuică pentru câte cineva care avea curajul să riște și să facă țuică acasă. Asta mai rar și cu fereală căci era  primejdios. Regimul interzicea ca particularii să aibă cazan și să-și prepare singuri țuica acasă.

    Țiganul ăl bătrân, șeful familiei de căldărari, era un om respectabil și înțelept. Avea mustăți mari și răsucite așa cum se cade să aibă țiganii serioși. Știa să scrie foarte bine și știa să vorbească cu autoritățile. De aceea mulți țigani de prin satul de pe malul Siretului, satul unde-și avea casa și unde locuia iarna, îi solicitau ajutorul. Le scria cererile, îi ajuta să-și întocmească documente, îi însoțea la primărie, la tribunal sau acolo unde aveau nevoie. Țiganul era milostiv și săritor. Pentru acest lucru era iubit și respectat de cei din neamul lui. Țiganca, fusese frumoasă odată. Era mai mică cu 10 ani decât nea Mihai, țiganul ei. Îl iubea și acum și avea grijă de el să mănânce la timp și să nu-i lipsească nimic. Aveau cred cinci copii. Întotdeauna erau însoțiți de cel puțin doi dintre ei. Copiii și țiganca umblau din casă-n-casă aproape în fiecare zi de dimineață de pe la 9.00 până pe la 5-6 seara pe ulițele satului strigând: tigăi, castroane, ceaune…căldări, cazane… Oamenii ieșeau pe la porți să vadă ce marfă au țiganii. Cumpărau câte un ceaun, o pirostrie, un cazan, tăvi pentru cozonaci sau pască, fiecare după trebuință. Unii mergeau direct la nea Mihai și comandau câte un cazan mai mare sau un cazan pentru fiert țuica. A cumpărat și bunica în câteva rânduri tăvi pentru copt. Pentru noi nepoții era un spectacol să-i privim din poartă pe țiganii îmbrăcați colorat. Îi urmăream cu teamă din spatele mamaiei. Câteodată câte o țigancă dintre ele o întreba pe bunica dacă nu-s de dat băieții. Atunci ne luam o distanță de siguranță fugind în spatele porții. Ne era frică de ei. Nu știam unde este lumea lor, de unde vin și cum trăiesc. Erau tot timpul în trecere. Poate că cea mai mare parte a timpului o trăiau pe celălalt tărâm așa cum auzeam în poveștile citite de tăticu.     

    Mămăica ne vorbea despre un căpcăun care cică stă pe dealul de la Traian. Poate țiganii erau prieteni cu căpcăunul. Traian avea casa undeva la vreo 250 de metri de noi peste pârâu, pe dealul din față. Până acolo era departe și eram despărțiți și de un crâng de arini dar căpcăunii sunt mari și rapizi. Au cizme de șapte poște și cât ai clipi din ochi pot fi pe cerdac la noi. Asta numai dacă nu suntem cuminți și o supărăm pe bunica. Pe căpcăun îl căutam din priviri iarna, în amurg când se lăsau umbrele peste omătul alb de peste dealuri. Copacii din ariniș, desfrunziți, scheletici și triști se bucurau să găzduiască ici-acolo, pe crăci, câte-o cioară. Singura lor podoabă. Stam cu nasurile turtite în geamul rece și încercam, eu și frate-meu, să ghicim mișcarea căpcăunului. Uneori unul din noi vedea ceva ce parcă se mișca pe deal la Traian și țipa speriindu-l și pe celălalt și stârnind nemulțumirea bunicii.
-Ă racu di mini! Mă băgați în boali. Ci țâpați așa? Acuma strig la căpcăun.
Adevărul este că n-am văzut nici un căpcăun și nici pe Traian nu l-am văzut vreodată.

    Unchiul venea adesea cu povești din pădure. Nu de puține ori avea ocazia să vadă cerbi, căprioare, mistreți și chiar urși. Alte ori după ce cutreiera pădurea verificând lucrările de curățire și împădurire se abătea pe la stână la Corbu.
Câteodată zăbovea prea mult, spre supărarea bunicii și a mătușii care-l așteptau cu masa. De acasă știi când pleci. Când te întorci, știe Dumnezeu. Îi plăcea să stea cu oamenii și să povestească. Auzea o mulțime de lucruri și le povestea la rândul lui când era vreme.

    Povestea cu țiganii era proaspătă. Se întâmplase în Negrileasa în ziua aceea, pe la prânz. Ajuns seara acasă a spus-o dintr-o răsuflare. L-a surprins și pe el, om de la munte, greu de surprins.
-Mămăică ia-n auzi aici.
-Ce-i măi Petrică.
Noi nepoții auzind că se pregătește să spună ceva, ne-am tras mai aproape.
-Am fost în Negrileasa la Vasile Panțâru la canton; pădurarul. Cel din hotar cu pădurea mea. Au făcut cumătrie. S-a prins naș pentru nepotul lui nea Mihai, țiganul. Îl știi.
-Care Mihai țiganul? Acela care face cazane?
-Ăla. Ei, și ascultă aici că n-o să crezi ce-ți spun.
-Păi spune și hai la masă că se face târziu și s-o răcit și mâncarea și mămăliga.
Unchieșu nu părea să se grăbească la masă. O fi mâncat bine la cumătrie, o fi trecut poate pe la stână? Întotdeauna eram curioși să aflăm pe unde a mai umblat, cu cine s-a mai întâlnit și ce-a mai aflat. A dat geanta lui Dudu, văru-meu, s-o ducă-n casă l-a locul ei, a scos pachetul de Carpați fără filtru și și-a aprins o țigară. Avea un meșteșug în a-și alege țigara din pachet și a o aprinde.
-Luale-ar holera di țâgări câ nu ti mai saturî satana di eli, a început bunica să-l blagoslovească.
-Stai să vezi. Când am ajuns eu ei veniseră de la biserică și erau afară în jurul unei mese mari, în curte. Vreo 20-25 de oameni. Jumătate din ei neamurile lui Mihai țiganul, nevasta, câțiva copii de-ai lui cu nepoții și cu ce-or mai fi fost, îi știe Dumnezeu. Ceilalți, oameni din sat care lucrează cu Vasile la pădure. Două femei serveau la masă bucatele gătite în bucătăria din canton. Oamenii veseli își făceau urări. M-au invitat și pe mine să stau cu ei. Am refuzat cum se refuză și mai apoi am stat cum se stă. Unul povestea una, altul alta…Am mâncat și friptură, și sarmale cu smântână, am mai băut un pahar de vin și apoi încă unul. Era vesel pădurarul, erau veseli și mesenii. Nea Mihai însă, de la o vreme parcă își pierduse veselia. Cu mâna pe un pahar de vin, se uita lung în farfurie.     Nu era el, așa cum îl știam și cum îl știm de atâția ani.
-Hai nea Mihai, ce te uiți așa în farfurie? Hai! Să-ți trăiască nepotul și să botezi și 100 de strănepoți, i-a urat un gospodar.
Nea Mihai a ridicat ochii, l-a privit și a răspuns și el:
Să trăiți și dumneavoastră.
Vorbește frumos nea Mihai. Vorbește puțin, serios și cu înțelepciune. Nu degeaba îl iubesc și îl respectă țiganii. Și nu spune niciodată cuvinte cu două înțelesuri, sudalme sau glume proaste. A trecut cu un an doi de 70 dar nu-i dai vârsta. E încă în putere. Doar căruntețea îi vădește anii că în rest e puternic și încă ager. Bea foarte rar câte un pahar de vin. Azi a băut mai multe.
-Floareo, eu zic că a venit vremea Floareo, îi spune nea Mihai țigăncii.
Ea i-a răspuns ceva pe țigănește, precipitat. S-a înroșit la față și-l mustra cu vorba și cu privirile. N-am înțeles, și n-au înțeles nici ceilalți despre ce era vorba. Poate voiau să plece? Hm! Așa repede? Țiganii nu se grăbesc niciodată.
-A venit vremea Floareo să știe și oamenii ăștia cine sunt eu. Să știe toți. Domnu Vasile, a început vorba adresându-se gazdei, eu am trăit două vieți.
    S-a făcut tăcere. Băi băiete, ce-i aici, mă întrebam? Ne uitam toți la nea Mihai și unii la alții și nu știam ce trebuie să facem, ce urmează…?
-Domnu pădurar, eu nu sunt țigan domnu pădurar. Sunt român de aici din Negrileasa. Sunt de-a lui Păvăloaia. M-am luat cu țiganca asta a în 46, în Rusia. Am căzut prizonier de război la Odesa și m-au dus în lagăr. Am stat trei ani. Au murit o mulțime de-ai noștri acolo. Mai ales iarna. Mureau românașii noștri iarna pe capete. Călcam pe ei când veneam de la pădure, la – 40 de grade, ca pe butuci. Cădeau slăbiți de foame, de frig și de oboseală. Cădeau în zăpadă și acolo rămâneau. Ningea peste ei. Eu am trecut trei ierni ca vai de lume. Eram tânăr. Aveam 28 de ani.
A fost vai și amar. Lângă lagăr prin 45 au adus o șatră de țigani. Trăiau mai liber ca noi. Erau și ei aduși din România. Au stat acolo mai mult de un an. Țiganca asta pe care-o vedeți avea 17 ani. S-a îndrăgostit de mine.    
Era primăvara lui 46. Pământul începea să se înmoaie iar afară adia cald.
Într-o seară m-am trezit cu câteva țigănci la gardul de sârmă de lângă barăcile noastre, ale prizonierilor. Voiau să vorbească cu mine. Între ei, o țigancă care se vedea că fusese cândva voinică, îmi făcea semne să mă apropii de gard.
-Măi rumâne, măi rumâne…Vino mai aproape.
M-am apropiat. Paznicii ruși nu se temeau că vom evada. Ne cunoșteau de acum pe fiecare. Cine să evadeze? Eram atât de slabi. De-abia ne duceam zilele. M-am dus la gard să văd ce vor țiganii. Erau și ei amărâți și flămânzi. Mâncaseră toată iarna semințe de floarea soarelui și cartofi rămași de pe urma recoltei pe un câmp din apropiere.
Măi rumâne, ascultă aici, măi rumâne. Avem o fată bolnavă.
Păi și ce pot să fac eu măi oameni buni? Ce pot să fac, am întrebat și eu în șoaptă?
Poți să faci. S-a îndrăgostit și bolește de dragoste. Fata noastră. Te scoatem de-aici, auzi. Fata noastră moare. Te scoatem de aici.
 - Păi și dacă mă scoateți nu mai moare?
- Ce vă veni? Eu nu sunt doctor. Cum să mă scoateți? Nu mă dezmeticeam ce vor de la mine.  Tu n-auzi că s-a îndrăgostit de tine?
Vorbeam în șoaptă că de abia ne auzeam dar acum mi s-a tăiat glasul cu totul. Am îngăimat zăpăcit.
De mine? Păi nici n-o cunosc. Când?
Nici nu trebuie. Ea te cunoaște.
De unde să mă cunoască? Te vede în fiecare zi când mergeți la lucru, în convoi. Ascultă ce-ți spun. Nouă în vară, cel târziu în toamnă ne dau drumul să mergem acasă, în România. Vii cu noi.
Îmi vâjâiau gândurile ca săgețile prin cap. Noi eram prizonieri de război. Așteptam să ni se stabilească o pedeapsă. Circulau tot felul de zvonuri. Unii spuneau că vom sta încă 20 de ani în lagăr, alții că vom fi împușcați, alții că vom fi duși în nordul Siberiei la muncă. Să pot ajunge în România? Toți voiam să ajungem acasă, dar cum? Eram slăbiți și pierduți într-o Rusie fără margini, departe de țară. Cum să ajungi acasă?
Te scoatem noi de aici. De asta să nu-ți faci griji. Te scoatem, intri la noi în șatră și ești țigan. Așa trebuie să facem. Au murit mulți țigani și la noi iarna asta. Nu mai știu rușii de noi.

    Seara ce a urmat, au venit din nou la gard. Nu știam cum să fac. Ezitam între a îndrăzni și a aștepta în lagăr vremuri mai bune. N-am vorbit cu nimeni despre propunerea țiganilor. Mă gândeam că dacă voi pleca cu ei și mă vor prinde nu trebuie să mai sufere nimeni, să nu poată fi nimeni acuzat de tăinuire. Mă frământam nopțile, mă gândeam încercând să iau o hotărâre. Apoi făceam efortul de a alunga toate gândurile. Îmi ziceam: măi Mihai ai dat în mintea țiganilor. Mă certam pe mine, încercam să râd de nebunia gândului de a fugi cu șatra. Dar…gândurile reveneau iar eu nu puteam dormi. A doua seară am văzut-o și pe fată, pe nevasta asta a mea. Le-am spus femeilor din șatră că sunt însurat, că am acasă nevastă și doi copii pe care nu i-am văzut de 5 ani.     

    După încă o zi ne-am văzut din nou.  Măi rumâne, noi dacă te scoatem de aici, tu cu noi rămâi. Tu așa să știi. Dacă dă Ăl de sus și ajungem acasă în România nu mai mergi la nevastă. Așa să ne fie vorba. Mai târziu m-au pus să jur că n-o să vorbesc 40 de ani. Am jurat.
Au tratat cu un paznic rus câteva seri la rând. Au găsit votcă, i-au dat câțiva cocoșei de aur și au stabilit să mă facă pierdut. Aproape toți banii de aur le-au fost confiscați la percheziții. Ascunseseră salbele femeilor și cea mai mare parte din monezile de aur și argint în osiile căruțelor. Se pare că cineva le-a dezvăluit rușilor ascunzișul căci la unul din controale li s-au confiscat căruțele. Le-au recuperat a doua zi dar fără să mai găsească ceva din averea lor.
Rugămințile țiganilor și plânsul țigăncilor n-a ajutat la nimic. Tot într-o seara am ieșit din lagăr, cu inima cât un purice și am intrat printre țigani, în șatră. Nu știu ce s-a întâmplat dar dispariția mea n-a produs nici o zarvă. Zilele treceau ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Stam mai mult ascuns în corturi. Ziua când deținuții plecau la muncă, noi țiganii ieșeam la strâns lemne, căutam fructe prin pădure, cartofi rămași pe câmp de anul trecut. Am mai stat acolo câteva luni, până prin august. M-am însoțit cu țiganca asta a mea cu care am 5 copii. Avem și un pluton de nepoți. În România am ajuns prin luna octombrie. Comuniștii ne-au dat la fiecare familie câte 3 ari de pământ și ne-au spus să muncim, să ne facem case, să ne rânduim. S-au așezat țiganii cum au putut fiecare, în satul de pe malul Siretului. Ne-am aranjat și noi. Avem casă, avem tot ce ne trebuie. Câțiva ani am tot trăit cu frica că mă vor găsi și mă vor duce înapoi în Rusia. Cu țiganca m-am înțeles bine iar eu am ținut făgăduința. Nu ne-a lipsit nimic.

    Dar nu pentru asta v-am povestit eu toate câte vi le-am spus. Alta-i supărarea. Pe nevasta cea dintâi a luat-o Dumnezeu acum câțiva ani, aici în Negrileasa.  Am mai văzut-o de câteva ori prin sat. Săraca. Nu s-a mai măritat. A muncit și a crescut băieții. Băieții și-au făcut și ei case. Am vorbit în câteva rânduri cu ei fără să știe că cine sunt și cu cine stau de vorbă. I-am urmărit an de an să văd cum se descurcă, cum se gospodăresc la casele lor. Mâhnirea mea cea mare este că de un an nu se mai împacă unul cu altul. Le-a murit mamă-sa, a venit revoluția iar acum nu le mai ajunge pământul. Pământul meu.
    În loc să trăiască cum trăiesc frații se poartă prin procese și trăiesc ca dușmanii. Acesta e năduful meu domnu Vasile. De asta sunt supărat și de asta nu pot să tac. Și o să trebuiască să vorbesc cu ei, să-i potolesc. O să le fac eu parte. Să-și ia fiecare o jumătate și să se împace și să trăiască cum trăiesc frații. Asta-i supărarea mea. De asta v-am spus ca să nu vă mirați când îți auzi de la lume din sat că Mihai nu-i țigan ci e Mihai a lui Păvălucă, bărbatul Ilenii lui Moșoiu, cel care a murit în lagăr în Rusia.

    Unchieșu a tăcut. Undeva în noapte o pasăre întârziată își rostea ultimele acorduri pregătindu-se de culcare.
Ian-auzi, a spus bunica ridicându-se de pe bancă. Cine ar fi crezut că Mihai țiganul nu-i țigan. Acesta a fost războiul. Ce să-i faci? L-am trăit și noi. Nu trebuie nimeni judecat. Dar hai că s-a făcut răcoare. Mâncarea și mămăliga s-o răcit di tăt.
Uite, uite mămăică o stea căzătoare, strigă parcă trezit din somn unul din verișorii mai mici, arătând cerul cu degetul.

Ei! O fi murit un om pe undeva. Când cade o stea pe pământ, se ridică un suflet la cer. Gata. Haideți în casă că-i frig. Vezi? Mihai țiganul nu-i țigan. Multe taine mai ascunde lumea asta.

 
Pr. Nicodim Petre / Iaşi

 

 

ÎNTORŞI LA VIAŢĂ

Pe palmele lui Dumnezeu

    “Dar, mami, mie mi-a spus că îl cheamă Arsenie, Arsenie Papacioc!”

O să încep să relatez  o  minune pe care părintele nostru Arsenie Papacioc a făcut-o cu fetița mea, Irina, în vârstă de trei ani fiind profund încredințată după mai multe discuții cu părintele meu duhovnic și cu alte persoane duhovnicești că este o relatare ce poate zidi bucuria credinței și evlavia față de sfinții pe care Bunul Dumnezeu i-a proslăvit și îi proslăvește într-o tainică lucrare a Sa. Minunat este Dumnezeu întru sfinții lui, minunat , ocrotitor și mult milostiv!
De la bun început trebuie să spun că obișnuiam să îl numesc pe părintele Arsenie Papacioc ocrotitorul Irinei deoarece atunci când fetița mea era micuță a fost o perioadă în care se speria să se împărtășească. A fost strânsă de gurița că să primească Sânta Împărtășanie și de atunci timp de aproape cinci luni nu a mai vrut să se împărtășească aproape deloc. Mergea până la Sfântul Altar , dar nu se împărtășea, se speria de fiecare data. Nu pot să descriu ce întristare aveam eu că părinte, ce mustrări de conștiință și durere pentru aceasta. Într-una din duminici, când  ea avea doi ani și jumătate,  am ajuns cu cei trei copilași ai noștri și soțul meu la Mănăstirea Techirghiol. Acolo, l-am rugat pe părintele Arsenie că din cer să mijlocească el la Dumnezeu ca, unul care a fost duhovnic și îndreptător  în toată viața sa spre curata împărtășire cu Sfintele  și de viață făcătoarele Taine, Și, o minune!, în dimineață aceea, Irina s-a împărtășit liniștită și fără frică și din ziua aceea s-a împărtășit în  fiecare duminică 
În 17 iulie 2014, la vârstă de trei ani și 4 luni, Irina a căzut de la etajul 1 al casei noastre, sprijinindu-se de ceea ce ea numea, plasă de păianjen,, adică de plasă de țânțari. Deși supravegheată de soțul meu, într-un moment de neatenție, a căzut de la aproape 5m, izbindu-se cu capul direct de ciment. Am găsit-o jos, în curte, cu rochița ei albă plină de sânge, gurița la fel - părea că are limba cu totul zdrobită, nici un putea să plângă din cauza această și curând după  această a și intrat în comă. A fost internată la Urgenţe Majore la Spitalul de Urgență Bagdasar Arseni din București, cam la 40 de minute după traumatism. Curând i s-a făcut CT - iar medicul care a examinat-o a zis că numai Dumnezeu va hotărî dacă va mai trăi sau nu, că urmează ore critice pentru ea, ore în care creierul lovit are să se tot umfle și că asta în sine este o problemă datorită lipsei spațiului în interiorul cutiei craniene. Toate celelalte investigații la organele interne și la oase și membre au arătat însă că nimic altceva nu fusese rănit. Într-adevăr, în noaptea care a urmat,  capul ei s-a umflat foarte tare, iar medicii i-au indus  comă artificială prin somnifere.  
Între timp, rugam pe Maica Domnului, pe Sf. Luca al Crimeei, pe Sf. Nicolae, pe Sf. Înger Păzitor, pe Sf. Mc. Marina, pe cuv Serafim de Sarov, Sf Ioan Botezătorul , Sf. Efrem cel Nou și pe toți sfinții,  noi și toți cunoscuții noștri, preoți și creștini. Văzând durerea din jurul meu, de la salonul de Urgenţe Majore, unde moartea era la pândă la fiecare pat, am început să o rog fierbinte pe Maica Domnului să ne ajute: ,,O Maica Domnului câtă durere este numai aici în salon, dar și în întreagă lume, o câte rugăciuni se indreapta acum către ține, dar te rog, iartă-mă, vino acum și ai grijă și de fetița mea sau trimite tu pe cineva să aibă grijă de ea, că tu nu te superi nu pe cei care îți cer, ci pe aceia care nu  îți cer niciodată nimic; și apoi: Ușa milostivirii, deschide-o nouă, Binecuvântată Născătoare de Dumnezeu că să nu pierim noi, cei care nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi că tu ești mântuirea neamului creștinesc”.  Așa m-am rugat o noapte întreagă. Iar rugăciunea avea ceva în ea, ce eu nu realizam atunci, avea în ea cuvintele, binecunoscute de altfel,  ale părintelui Arsenie Papacioc. Abia după ce s-au terminat toate, l-am reascultat pe părintele și mi-am dat seamă de aceasta și am realizat   că în noaptea aceea m-am rugat  cu cuvintele lui!
Și o, minune, a două zi, Irina a deschis ochii, mi-a arătat limbuţa pe care nu mai  avea decât un mic semn, ca o mică vânătaie, iar pe seară a mâncat chiar pufuleți cu sare! Apoi repede s-a dezumflat capul  și a rămas de operat o fractură cu înfundare la cutia craniană. La examenul CT, pe lângă câteva fisuri s-a văzut și o așchie de câțiva milimetri care înțepa cutia craniană și creierul. Această ar fi trebuit îndepărtată, iar zona de creier atinsă, extirpată. A urmat operația, ea a zis rugăciunea către Sfântul Înger Păzitor în sala de operații, după anestezie a zâmbit și a zis că-i adoarme mânuța. Am închinat-o și i-am spus să stea liniștită că va veni la ea Sfântul Luca al Crimeii. M-a întrebat cine, acela care semăna cu un doctor și eu i-am spus că da, pentru că el a fost medic chirurg și făcea operații. După operație, eu am întrebat-o așa, într-o doară dacă a venit la ea sfântul, iar ea a zis că da, a fost lângă ea părintele acela îmbrăcat în negru care ținea crucea în mână și că ei i se părea că vine o muzică de vioară de la crucea părintelui. Ne-am bucurat așa de mult, iar doctorii confirmau că fragmentul de os nu trecuse de Dura Mater, deci operația fusese Slavă Domnului, inutilă şi nici măcar transfuzie de sânge nu s-a efectuat. Iar Irina tot povestea: “El mă ținea de mâna asta - și arată mână dreaptă, apoi a zis că Sfântul Înger păzitor a avut grijă de mine și că Doamne Doamne mă iubește. I-am arată atunci mai multe icoane de pe cărticelele cu acatiste pe care le aveam la mine. Ia, dă să văd! zicea. Nu, nu era așa, mami! Apoi i l-am arătat și pe părintele Paisie Aghioritul și ea a zis că părintele era așa că el, adică că semăna cu el, dar nu îl chemă  Paisie, îl cheamă Arsenie, Arsenie Papacioc! Şi Părintele a zis că nu o să mai fiu răcită! Adică bolnavă? A, pardon, am vrut să zic bolnavă dar numai știam cum se zice! Aşa a zis Părintele Arsenie!
   Când am ajuns acasă, am găsit o carte cu poze de-ale părintelui, ea nu  îl văzuse până atunci decât într-o pictură realizată de maicile de la Diaconești. L-a recunoscut imediat:   “E el! E Arsenie!” a zis cu bucurie și privea spre mânuță ei dreaptă! Tot în ziua aceea a fost pentru prima data când a mers cu tricicletă așa cum trebuie  și a dat la pedale (înainte nu știa aceasta, ci doar se împingea în piciorușe), de parcă era mai în formă că oricând, iar nu ca după una din cele mai grele încercări şi operaţii. De atunci e bine, e serioasă, liniștită și iubitoare. Când vrea să arate cuiva cât de mult îl iubește, săruta mână acelei persoane, așa cum te-ar săruta pe un obraz , la fel de firesc și de simplu, iar noi continuăm să îl numim pe părintele Arsenie, ocrotitorul ei și al nostru și să îi mulțumim Maicii Domnului că trimis pe cineva care să aibă grijă de ea și că ne poartă de grijă în multe și negrăite feluri și de cele mai multe ori, necunoscute nouă.
Iar la părintele Arsenie, nădăjduim să ajungem cât mai curând la Techirghiol, să îi mulțumim și să spunem tuturor bucuria noastră și credința noastră că părintele este un grabnic, fierbinte și puternic rugător pentru cei care o cinstesc pe Maica Domnului și care îi cer ajutorul părintesc!

Maria din Bucureşti   

 

MAMA ŞI COPILUL

Vasilica luptă alături de 4 copii

          La ceas târziu de noapte, pe un drum de țară, de la Focşani spre Brăila, o femeie şi o fată așteptau o mașină de ocazie pentru a ajunge acasă. Am oprit mașina și, spre plăcuta noastră surprindere, femeia, pe nume Vasilica, de 39 ani şi mamă a patru copii, venea de la o mănăstire din zonă, unde fusese la Sfânta Liturghie de Duminică împreună cu fiica ei de 13 ani. Obosite după ore de mers pe jos și cu mașini de ocazie, erau bucuroase că au întâlnit creștini.
           Am aflat că această mamă eroină locuiește în satul Vulturu Becali, comuna Vadu Roşca, județul Vrancea, și îşi crește singură copiii (2 fete și 2 băieți) în vârstă de 9,13,16 și 20 ani. După ce, în 2004, s-a despărțit de soțul ei, a rămas pe drumuri cu copiii. Vasilica e din Vaslui, dar a fost nevoită să locuiască cu chirie în nenumărate locuri: în cort și chiar prin mănăstiri. La un moment dat, a stat jumătate de an într-un bordei al pădurarilor, în mijlocul pădurii, chiar şi pe timpul iernii. Cea mai apropiată localitate se afla la 8 kilometri distanţă, iar la jumătate de kilometru era mănăstirea Rarău. Călugării le aduceau mâncare, dar primăvara au fost nevoiți să plece deoarece urmau să vină pădurarii la muncă. Au mai stat și în București cu chirie la cineva timp de o lună și atunci au fost sfătuiți să se ducă la domnul Becali să-i ceară ajutorul (fuseseră inundațiile din 2005 și se construia un sat pentru cei din Vadu Roșca). Sărmana, a cerut o rulotă, însă domnul Becali a zis că nu e bine pentru copii, deoarece se apropia din nou iarna. Le-a dat voie să locuiască la ferma sa într-o cămăruță. S-au încălzit la un reșou, ținând tot timpul o oală cu apă pentru a avea oxigen. Niște oameni de la blocurile învecinate le-au adus pături, haine.
În primăvara anului 2006 s-au mutat în satul Vulturu Becali, în actuala casă parohială, unde au stat până când a fost gata casa în care locuiesc acum. A fost un pic dificil cu mutația, cu actele, cu școala, pentru că în cei doi ani în care nu au avut locuință stabilă copiii nu au mai mers la școală, dar s-au descurcat. Casa era goală. Minunata mamă a lucrat la Focșani la bucătărie, croitorie, la un popas ca femeie de serviciu și cameristă. A cumpărat sobe de teracotă, uși. A mai primit un aragaz, butelie, pături. Acum era îngrijorată că nu mai găsește de lucru, iar băiatul cel mare mai lucrează din când în când. Cel mic e clasa a III-a, o fată a VII-a și una la liceu. Le trebuie lemne (1m cub=140 ron), dar şi plata internatului (230 ron / lună ) pentru fata cea mare.
Cu toate grijile, Vasilica și cei 4 copii mulțumesc lui Dumnezeu pentru bunătatea Sa și tuturor celor care i-au ajutat, fiecare cu cât a putut. Îl au ca duhovnic pe Pr.Argatu, fiu al Părintelui Ilarion Argatu.
Să le dea Dumnezeu sănătate și putere mamelor care-și iubesc copiii și îi educă creștinește! Iar noi, nevrednicii, să încercăm să îi sprijinim cum putem.

Înv. Florentina Avram
Sfatul Familiei

 

- SFINŢII  ÎNCHISORILOR -
- Ava Arsenie Papacioc -

Mărturisitori din temniţele comuniste

“Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte”

    Părintele Arsenie, pe numele de botez Anghel, s-a născut în anul 1914, într-o zi de mare praznic, la 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. S-a născut din părinții binecredincioşi,Vasile şi Stanca, în comuna Perieți, satul Misleanu, județul Ialomița. Tatăl, Vasile, era agent sanitar peste şase sate şi unul dintre principalii ctitori ai bisericii din sat. Numele de Papacioc i se trage de la tatăl bunicului, care a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi pentru că era „popă” cu cioc, i s-a spus Papacioc, dar numele original era Albu.
Încă din copilărie Părintele Arsenie era foarte evlavios, fiind atras de bogăția spirituală a Bisericii. Părintele însuşi mărturiseşte: „Datorită educației din familie am conştientizat încă de mic prezența lui Dumnezeu lângă noi. Şi asta mi-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte. Mergeam la biserică, eram singur din familie care postea”[1].
Micul Anghel nu era un copil ca oricare, el se deosebea de ceilalți printr-un comportament smerit şi care nu căuta să iasă în evidență cu nimic, ba de cele mai multe ori cedând în fața lor. Părintele povesteşte cum într-una din zile, copiii din satele vecine, care obişnuiau să sară la bătaie, l-au încolțit şi cu o crenguță de salcâm cu ghimpi i-au însângerat picioarele. Cu toate că putea să profite de autoritatea tatălui său, micul Anghel nu s-a grăbit să-i pârască pe rău-făcătorii lui. Şi-a zis întru sine că mai bine să rabde decât să se îndreptățească, simțind, de la acea tânără vârstă, că răzbunarea nu este plăcută lui Dumnezeu.     Talentul său de artist i se conturează încă de pe acum. Căci fiind în clasa I a şcolii primare, unde a luat premiul I, compune poezii şi învața meşteşugul sculpturii. Tot în şcoala primară este primit ca membru al revistei Vraja unde fratele său mai mare era redactor.
Până la vârsta de 20 de ani, tânărul Anghel practică diverse sporturi şi obține unele medalii la întrecerile interşcolare din Bucureşti, fiind primul la viteză şi al doilea la sărituri. Părintele mărturiseşte că mişcarea din tinerețe l-a ajutat foarte mult în viață, antrenându-i spiritul vigilent şi o stare de prezență continuă pe care o recomanda tuturor. Renumit fiind pentru viteza sa la alergări, Anghel este poreclit Pantera blondă deoarece într-un meci de fotbal, fiind în mare viteză, a sărit peste un jucător neputând să-l ocolească altfel.
    După ce absolvă Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, pătruns de un puternic sentiment naționalist, înflăcăratul Anghel intră în Mişcare a Legionară, fiind captivat de personalitatea căpitanului Codreanu şi de mulți alți intelectuali mistici ai Mişcării. Doritor de luptă pentru frumusețea unui adevăr, în fruntea căruia se afla Arhanghelul Mihail, Părintele Arsenie se implică trup şi suflet în cadrul Mişcării Legionare,
evidențiindu-se printr-un deosebit simț organizatoric şi calități de bun strateg.     Este repede remarcat de Codreanu, căpitanul Mişcării, şi primeşte rang de instructor legionar. Adeseori când era întrebat despre Mişcarea Legionară, Părintele Arsenie obişnuia să răspundă: „N-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înțelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i-am spus troparul: Unde umbrează darul tău, Mihaile Arhanghele, de acolo se goneşte toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămână lângă lumina ta Lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ție: săgețile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră, stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă, Mihaile Arhanghele”.
După terminarea stagiului militar, Anghel pleacă la Braşov, şi se angajează la fabrica de armament Melaxa, unde maistru şef era chiar fratele său, Radu. Datorită activității sale legionare, în decembrie 1938 este arestat sub Carol al II-lea şi trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde era închisă toată floarea intelectualității romaneşti. Este eliberat în 1940 şi participă la înlăturarea lui Carol al II-lea de la putere. Activează ca secretar al unui avocat în comuna Zărneşti din județul Braşov. Datorită darului său oratoric, neînfricatul Anghel ajunge degrabă simpatizat de locuitorii comunei care îl şi aleg primar. „În trei zile am scos toți ungurii de acolo, asta am făcut în primul rând” „povesteşte Părintele Arsenie. „Revenise axa: Budapesta-Bucureşti-Zărneşti. Bineînțeles că nu m-am jucat cu viața mea, dar aveam o răspundere de român”.
Această răspundere de român avea să-l coste însă enorm de mult pe acest tânăr înnobilat cu calități creştineşti, capabil de un sacrificiu şi jertfă fără margini.
Eliberat în septembrie 1946, fratele Anghel se hotărăşte să îşi dedice viața Mântuitorului Iisus Hristos. Îndrumat de un colportor care cunoștea toate mănăstirile, tânărul Anghel ajunge la metocul mănăstirii Frăsinei. „Bătrânul Simeon, starețul Mănăstirii Frăsinei, mi-a zis: Nu te primesc, frate. Te văd că eşti nițel mai învățat şi nu te pot pune la boi. Şi atunci ce-o să zică frații: pe acesta îl ții la cancelarie, iar pe noi ne pui la greu! Starețul a greşit în aprecierea lui, însă nici eu nu puteam să-i dovedesc nebunia mea pentru Hristos”.
De aici pleacă mai departe spre mănăstirea Cozia, unde este bine primit de frații de acolo. Este rânduit paraclisier şi deprinde repede rânduiala mănăstirească. Tot aici a sculptat şi uşile împărăteşti de la bolnița mănăstirii. Exersând ascultarea şi tăierea voii, Părintele se silea să dobândească virtuțile călugăreşti în desăvârşirea lor. „În mănăstire trebuie să ne tăiem voia liberă, spune Părintele, deci cu cine te lupți? Cu Creatorul voinței libere! Teoretic e uşor, dar practic?! Tot ce se spune despre om, că poate să se îndumnezeiască prin har, eu am încercat şi am văzut cât se poate. A-ți tăia voia înseamnă să te pierzi în ceea ce ai fost ca personalitate în lume şi să te regăseşti în ceea ce este îngerul „de aceea ne numim cin îngeresc”.
    Remarcat pentru calitățile sale intelectuale, fratele Anghel este numit profesor de educație civică la mănăstirea Turnu. Încă de la început, Părintele le-a anunțat elevilor subiectul pentru un an de zile: despre Hristos. După primul semestru au venit comuniştii la el să-i schimbe subiectul, îndemnându-l să predea materialismul şi doctrina comunistă. „Să predau ALRUS, adică pe dracul. Şi eu zic: Cum?Nu se poate! Toată viața mea am luptat împotriva dracului şi acum să colaborez?” Astfel, Părintele îşi dă demisia din catedra de profesor chiar dacă starețul se împotrivea, obligându-l să pactizeze cu regimul comunist.
Ajunge la mănăstirea Sihăstria, pentru a cere sfatul Părintelui Cleopa, la începutul anului 1949. De teama Securității, alungat din orice mănăstire, prigonit de „frații” săi, aici părinții l-au primit cu bucurie şi l-au rânduit bucătar. Dragostea şi mărimea de suflet a fratelui Anghel, i-au cucerit repede pe frații şi părinții obștii de la Sihăstria. Părintele îşi aminteşte cu drag: „Îi întrebăm pe frați dacă le place mâncarea, la care ei răspundeau: Nu ne place, frate Anghele, dar ne e drag de frăția ta”. Între fratele Anghel şi Părintele Cleopa se leagă o strânsă prietenie duhovnicească. Părintele Cleopa îl avea la mare evlavie şi îl punea adesea să predice sau chiar să îi țină locul în mănăstire, atunci când Părintele era plecat sau dus cu oile.
Arzând de dragostea pentru Hristos şi de nevoințe mai înalte, Părintele Cleopa se retrage la pustie în munții Stânişoarei, de pe lângă Slatina, nu însă fără prietenul său, Părintele Arsenie. Chiar dacă era „pustnic din întâmplare”, aşa cum obişnuia să se smerească Părintele Arsenie, şi iubea mai mult viața de obşte, a dragostei de frați, decât pe cea aspră a pustiei, ține totuşi pasul alături de Părintele Cleopa în nevoințe şi singurătate. Despre experiența pustiei Părintele Arsenie consemnează: „N-am cedat, mi-a ajutat Maica Domnului, mi-am ținut poziția pustnicească. Pustia este un lucru de foarte mare laudă. Trebuie să înțelegem că rugăciunile unui pustnic ajută lumea enorm de mult. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea aşa cum este ea în inima ta! Eu nu eram în măsura unui pustnic… Trebuie să te duci ca un erou în pustie, după ce ai biruit lumea”.
Pustia îl învața pe Părintele să înțeleagă glasul naturii şi mişcările ei, dar şi să fie exigent cu sine însuşi spre a face față luptei cu diavolul, care uneori se dă corp la corp în pustie. „În pustie, ne spune Părintele, problemele erau acestea: să-l poți ține la distanță pe diavol. Se atinge de tine dacă te are la mână cu ceva. Nu se poate rezista decât dacă te stăpâneşte o autentică smerenie. O smerită smerenie. Niciodată nu te vezi smerit. Smerenia este arta de a sta la locul tău. Şi aş putea să spun cu îndrăzneală că: N-am fost în pustie! Atât numai că suportam rigoarea iernii care era grozavă, nu vedeai lumea, erai în pustie dar nu asta însemna pustia. Pustia înseamnă cu orice chip o stare de dincolo de ființa omenească, dincolo de socoteli omeneşti înalte, pentru că viața duhovnicească nu este o viață calculată, este o viață trăită fără cuvinte.
„Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sf. Teodor Studitul. Biserica are nevoie de prigoane, pentru că te trezesc, te țin prezent şi în luptă”.
Fiind încă împreună cu Părintele Cleopa în pustie, sunt prinşi în pădure de o furtună puternică. Părintele Cleopa dormea sub un brad iar Părintele Arsenie sub alt brad, la distanță de circa 2 metri, când un şarpe iese dimineața de sub culcuşul unde dormea Părintele Arsenie. La scurt timp după ce s-a ridicat, la sfatul Părintelui Cleopa, a trăsnit şi bradul, sfărâmându-se. „Am avut o presimțire că mă arestează. M-au arestat într-adevăr”.
Căutat de 89 de ofițeri şi 3 camioane, Părintele este ridicat de la Slatina, chiar la terminarea slujbei de noapte, la care a slujit. „Iar eu le-am spus aşa: S-a cutremurat muntele şi a ieşit un şoarec! Puteați să-mi dați un telefon şi veneam singur. Ce vă trebuia teatrul ăsta?” Şi m-au dus la Miliția din Suceava.
„Sunt sigur că îngerii din ceruri erau geloşi pe noi, pentru că ei nu au această suferință dincolo de firea noastră”
Dacă în pustie era nemulțumit că nu ajungea să Îl cunoască şi să Îl iubească pe Dumnezeu după cum ar fi vrut, simțindu-se lipsit de acea smerenie jertfitoare, după care mereu râvnea, temnița, cu toate torturile şi umilirile ei, avea să i-o ofere, după cum însuşi mărturisește: „În închisoare, omul se apropie foarte mult de divinitate, pentru că oricine este înțepat, vrea să scoată ghimpele. Iar acolo instrumentul cu care putea fi scos ghimpele nu era decât Dumnezeu! La El apelam… Nimic nu te poate elibera decât conştiința ta că eşti pe cruce şi s-o accepți cât se poate mai mult… Desăvârşit „e mai greu… Numai Mântuitorul a acceptat-o desăvârşit”.
Anchetat în beciurile Securității de la Suceava, pe un motiv nefondat că „a scris mult”, i se fabrică un dosar din care să reiasă activitatea sa legionară din cadrul grupului Rugul Aprins. Legat la ochi toată noaptea, într-o cameră în care abia mai încăpea, are bucuria sufletească însă să îl întâlnească în aceeaşi cameră de tortură pe Părintele Marcu Fachirul, prietenul său de la Sihăstria, pe care poate Părintele Arsenie l-a prețuit cel mai mult.
De la Suceava sunt transportați a doua zi, tot legați la ochi, tocmai la Bucureşti, unde se judecă procesul. Părintele nu se lasă cuprins de frică nici de data aceasta, ci mai mult, are puterea să îi înfrunte eroic pe anchetatori: „Ancheta a durat 90 de zile şi a fost foarte nesuferită. Bătăi, ciocniri, mă trăgeau de barbă în tot felul... Pană la urmă s-a speriat şi anchetatorul. Era un căpitan foarte rău. Mi-a luat barba şi mi-a retezat-o la jumătate (Barba tot aşa era de lungă). Şi zic: „Ai să răspunzi de asta în fața lui Dumnezeu!” Ştiți ce mi-a zis? „Lasă că nu stă călugăria în barbă” Când a vorbit vorba asta, zic: „N-ai vorbit dumneata, ci Duhul Sfânt!”
A fost condamnat la 40 de ani muncă silnică, pentru a fi siguri că nu va mai fi eliberat şi de astă dată. Dar planurile lui Dumnezeu erau altele.
    Odată cu Părintele Arsenie, au mai fost arestați şi Părintele Stăniloae şi Vasile Voiculescu, față de care Părintele nutrea un mare respect şi căruia i-a fost şi duhovnic. Cea mai mare parte a Aiudului o petrece la Zarcă, unde erau închişi în regim de exterminare cei mai puternici şi necompromişi dintre deținuți. Părintele însuşi socotește o minune faptul că a supraviețuit acestui regim de exterminare, în urma căruia mureau majoritatea. Dar nu numai că a supraviețuit, dar simțea celula cer, şi nicidecum durere. „Secretul ăsta era: prezența lui Dumnezeu continuă, ştiind pentru ce suferi. Asta ca o scuză materială, ca un autodialog, ca să zic aşa, dar lucrul acesta nu se raționaliza: trăiam pe Dumnezeu, eram în cer. Nu puteai face teatru acolo; în foc, nu poți să spui: mai aşa sau aşa; e foc, arzi pe toate părțile fără să te mistui. Sau te mistui încet, încet… Lucru foarte greu de înțeles şi de prezentat: simțeai că e un har foarte ascuns, care pălea sabia duşmanului, ceea ce m-a făcut să spun: „Dumnezeu dă formă clipelor istoriei!” Acesta era un semn pe care poate nu l-ar înțelege lumea. Descopereai frumusețea şi Dumnezeul din om, descopereai lucrurile acestea „simț de mare finețe, care există în om când eşti prezent. Dacă nu eşti prezent, cazi, eşti vândut. Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viața. Aici, la Aiud, nu se mai punea problema Mişcării Legionare, voiau să ne dărâme complet din credința în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor mai înalt decât celălalt”.
De aceea Părintele contracara tot cu rugăciunea, pentru că de ea se temeau cel mai tare. Este binecunoscut curajul Părintelui Arsenie atunci când spovedea prin morse pe deținuți, cu o sfoară legată la gât în loc de epitrahil, sau când săvârşea Sfânta Liturghie aproape zilnic: „Aveam o bărdică cu apă şi 300 grame de pâine de orz. Considerăm bărdica drept potir şi treceam prin toate momentele Sfintei Liturghii. Pe urmă împărțeam pâinea aceea la deținuți şi le spuneam: Nu pot să spun că este Sfânta Împărtăşanie, fiindcă sunt destule elemente lipsă, dar că este mai mult decât anaforă v-o pot spune!”
Pentru aceste fapte Părintele era trimis des la răcitorul Aiudului. „În închisori a fost un regim de exterminare, în primul rând cu o foame nemaiîntâlnită, eram uscați, aşchie. M-au băgat adesea la răcitor, unde era moarte sigură. Eram într-o haină subțire şi ne băgau iarna; acolo era primejdie şi vara. Răcitorul era o celulă frigorifică, ciment peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai voie să stai jos; Noi nu aveam putere nici să suflăm”.
Încercând să vadă dacă este reeducat şi „vrednic” să fie eliberat, anchetatorul îl întreabă:
- Vorbeşte-mi de existența lui Dumnezeu! „spune colonelul.
- Dumneavoastră, la vârsta aceasta, îmi puneți o întrebare de şcoala primară? Ochii cu care vedem, inima care ne ține-n viață şi care iubeşte sunt daruri omeneşti sau de la Dumnezeu? Acestea dovedesc existența lui Dumnezeu. Însuşi faptul că suferim aici şi încă mai trăim este un argument.
Văzând că este înfrânt, a întrebat:
- Care este ultimul tău cuvânt?
- Sunt gata să mor pentru ce spun!
- Luați-l de aici! Gata!
    După ce îşi ispăşeşte în total 14 ani de închisoare şi trece şi prin închisorile de la Braşov şi Jilava, Părintele Arsenie est eliberat în 1964. Surghiunul nu este însă încheiat pentru Părintele Arsenie, deoarece este alungat din mănăstire în mănăstire.
Cei 35 de ani de ani petrecuți ca duhovnic la mănăstirea Techirghiol, mănăstire de maici, îi aduc Părintelui faima de Duhovnicul neamului de la Malul Mării. Slujind aproape zilnic mult iubita Sfântă Liturghie, la care a râvnit atât de mult în închisoare, Părintele spovedea nu doar maicile din obştea mănăstirii, dar şi mulțimile de credincioşi care îi umpleau pragul chiliei, să primească binecuvântarea marelui duhovnic, purtător de har. Părintele ştia să se facă prietenul cel mai bun al penitentului, al celui care îşi vărsa desagii păcatelor sub epitrahilul său. „Vine multă lume. Şi sunt singur, se destăinuia Părintele fraților săi de la Sihăstria. Vă închipuiți, toată Dobrogea ne cercetează. Spovedesc încontinuu, cea mai obositoare ascultare a mea. Dar mă liniştesc cu gândul că Dumnezeu a hotărât aşa. N-are la cine să mai ceară Dumnezeu sprijin acum pentru lume decât de la noi”. Din binecunoscutele sale învățături pe care le împărtăşea credincioşilor care îi cereau cu sete sfatul, menționăm câteva, din temele preferate ale Părintelui:
Despre neam: „Trebuie să ştiți că un neam, ca şi o instituție, trăieşte prin cei care țâşnesc. Adică prin cei care luptă, care stau prezenți pe Cruce, fără să cedeze; asta este poziția ortodoxă, poziția Mântuitorului. Vă rog să mă credeți, sunt atât de optimist în inima mea în ceea ce priveşte învierea acestui neam, încât, de năvala asta din inima mea, nu mai pot ca să vorbesc! Pentru că este poporul care ştie să se jertfească sau mai bine zis, care numai în jertfă a trăit! Opinca asta românească, să ştiți, asta, care a fost batjocorită de turcime, de austro- ungari şi de câți mai câți, a fost un popor care s-a născut în jertfă, şi în jertfă e şi acuma!…”

            - sursa: revista Atitudini

 

CAZURILE PROVITA


- Toamna 2014 -

Corina şi fata ei - foarte chinuite
Corina este mamă cu handicap vizual, sotul a murit in urma cu zece ani, apoi cel care a amăgit-o că o va lua de soţie profitând, a silut fetiţa minora de 14 ani. Acum este inchis şi a tras-o şi pe ea în procese, iar fetiţa Silvana plange traumatizată după mamă, într-un orfelinat. Avocata a jupuit-o de bani – 60 de milioane, iar ea mănâncă mămăligă goală la 2-3 zile. Mama e moartă de ani, iar bătrânul tată a facut atac cerebral şi pareză, zăcând singur în patul casei lor din Floreşti.  Vă rugăm interveniţi, a fost condamnată nevinovată, încercăm s-o ajutăm.


Mariana şi Chenan cu 7 copii, îngrijesc încă 2 ai fratelui
Pe strada Ion Casian de sub Pod Butelii (Constanţa) într-o casa din barăci, cu camere improvizate, locuiesc 4 familii, circa 30 de suflete pe 40 metri pătraţi. Mariana are 6 copii, e însărcinată cu al 7 lea, o singură cameră unde trăieşte cu Chenan tatăl copiiilor, turc încă nebotezat ortodox, dar tată foarte responsabil, ce-şi trimite copiii Duminica la Liturghie şi la împărtăşit. Nu au nici un venit afară de alocaţie, iar Chenan bolnav de gută şi reumatism lucrează cu ziua, oriunde e de treabă, “ca să mănâncă şi copiii lui”. Pe lângă cele 9 sufleţele, în cameră mai locuieşte şi o mamaie, iar cei doi au grijă şi de copiii fratelui Marianei, părăsit de femeie pentru altul mai înstărit. Dumnezeu să le ajute!    Tel. Mariana şi Chenan 0764.491.836


Crucea Roxanei din Techirghiol
Roxana a nascut la 17 ani pe Elena Gabriela în urmă cu 3 ani, biruind atacurile şi impulsurile spre avort, iar barbatul a părăsit-o după 5 luni pentru alta, mai tânără? Urmare a unui accident de maşină din copilărie, are tăieturi şi cusături pe tot abdomenul, nu are splină şi un mic defect la vorbire, nu are tată şi locuieşte în Techirghiol cu bunica grav bolnavă cu pietre mari la rinichi şi tumoră gravă pe ficat, la fiere. Bunicul este cardiac şi singurul susţinator al familiei!  Tel. Roxana 0720.545.830


Irina a născut al 10 lea prunc!
Irina a născut al 10 lea prunc, 5 sunt în plasament, 4 + 1 cu ea, ultimul bărbat a părăsit-o, iar veniturile echivalent nule. Vecina ei însă are 13 şi toţi pe acasă, ortodocşi români şi frumoşi. La Dobromir, după Deleni îi vizităm cu cele necesare.


Familia din Moviliţa cu 12 copii
Sunt  7 minori si Gabriela Anişoara a născut al 12 lea prunc. Fără ecografii, fără triplutest, fără investigaţii, căci aşa natural i-a purtat, născut, alăptat şi crescut pe toţi, mărturisind că nu a ajuns cu ei deloc la spital, nici măcar la cabinetul din sat, în cei 24 de ani de când îşi creşte odraslele! Rezultatele? Mergeţi şi vedeţi, sau citiţi cele 3 articole din numerele trecute ale revistei. Ultimul copil, botezat de Sf. Gheorghe, chiar cu numele Purtătorului de Biruinţă, a avut parte de o atenţie şi de o prezenţă selectă, IPS Teodosie a venit special şi a condus sfânta taină a botezului, alături de sobor de preoţi, diaconi şi cântăreţi. Tel. Mama Gabriela 0736.093211


Apel către cititori şi cititoare                Fraţilor întru Iisus Hristos,  să punem umăr lângă umăr, pâine lângă pâine, gând, putere şi rugăciune, să sărim pentru  cei nevoiaşi. Hai să strângem rândurile la Provita şi Sfatul Familiei în  fiece Miercuri de la 17, la Curtea Brâncovenească – Constanţa...Tel.Provita: 0745.049.202 Leonard Vancu,  Sfatul Familiei: 0768.631.404  Florentina Avram.

Scrie Commentarii, Pareri, Articole